7 păcate împotriva iubirii după despărțire

1. VINOVĂȚIA

Sau, mai bine zis, ÎNVINOVĂȚIREA. Întâlnesc deseori în consultații persoane revoltate și nedumerite că nu pot pune capăt relației de tortură psihică în care sunt. Că nu se mai termină odată! Iar eu, nonșalant casc ochii a mirare și deschid gura a pagubă: ‘Cum să vă despărțiți? Pe cine ar mai da vina fiecare dintre voi?’

Se ajunge uneori atât de departe în cupluri încât celălalt devine cauza tuturor nenorocirilor personale. ‘Dacă nu era el/ea, eram fericit.’ Cu toate astea, niciunul nu-și asumă responsabilitatea pentru propria viață. Normal. Dacă nu mai ai pe cine să dai vina, nu mai ai cui să pasezi responsabilitatea eșecului personal, așa că nu mai rămâne decât să ți-l asumi. În fapt, niciodată nu e nimeni de vină pentru nimic din ce ți se întâmplă! Dar cine să facă pasul și să ia decizia de a nu mai pune centrul de greutate al propriei vieți în exterior?

2. EGOISMUL

Dependența de suferință și frica de fericire conduc la un atașament bolnav față de persoana căreia nu vrei să-i dai drumul după despărțire. Faci asta din pur egoism. Suferi, iar suferința te face să te crezi buricul Pământului. Nimic nu este mai important decât durerea ta. Nu vezi deloc înainte, nu privești libertatea pe care o ai de a-ți schimba viața cu altcineva mai potrivit pentru tine. Te îngropi în trecut și nu poți accepta ce ai pierdut!

Egoismul este separarea de spiritul tău, legătura întreruptă între corp, suflet și esența ta divină. Te identifici doar cu mintea, care suferă de orgoliu: nu a ieșit cum ai vrut tu! Nu ești tu Dumnezeu! N-ai putut să schimbi partenerul/partenera după chipul și asemănarea ta! Fir-ar! 

3. INVIDIA

Suferința este de un egoism feroce, întrucât te face să vrei ceea ce are altul, mai precis vrei să ai fix ce are el. Atunci când doi oameni se despart și unul își reface viața, fericirea celui ce a reușit îl doare maxim pe cel ce încă se agață de suferință. ‘Cum adică să fii tu fericit/ă și eu nu? Nu ai dreptul la fericire! Îți arăt eu ție!’. Și încearcă din răsputeri să semene discordie și chiar să-l/să o despartă, discreditându-l/discreditând-o, luptând să demonstreze că fostul/fosta nu e demn de iubire. Uneori, se merge așa departe încât fostul lui se unește cu fosta ei, murdărind cu intrigi relația cu familia și cu anturajul.

Se spune că adevăratul caracter al omului iese la lumină după despărțire. Îmi place să adaug că omul și prietenia se cunosc nu la necaz, ci la bucurie! Atunci răsare invidia celor ce nu se pot bucura că tu ai ceva ce ei și-au dorit. Că ai reușit tu în locul lor, ca și cum fericirea și iubirea n-ar fi pentru toată lumea, ci ați fi dat concurs pe același post. Tu, care ești mai bună și mai frumoasă și mai deșteaptă și mai evoluată spiritual nu ai reușit, în timp ce grasa aia proastă a pus mâna pe lozul cel mare.

4. NEIUBIREA DE SINE

De cele mai multe ori, despărțirile se îneacă în apelative, injurii și etichete negative. După care apar regretele și îl/o vrei înapoi. Din cauza singurătății, a copilului, a cine știe cărei frici, nici nu contează, dar vrei înapoi ce nu mai ai. Mai ales dacă ce a fost al tău e acum al altuia/alteia. 

Din moment ce te-ai despărțit de un nenorocit/ de o nenorocită, de ce ți-ai mai dori să fii din nou cu el/ea? Dacă ai decretat că omul de care te-ai despărțit e un ratat, cum poți să vrei înapoi așa ceva? Asta spune multe despre tine! Înseamnă că asta e valoarea pe care ți-o dai tu ție, mulțumindu-te cu ceva inferior, ajungând să te anulezi pe tine. Deci nu dai doi bani pe tine, nu mai încape nici urmă de respect față de propria persoană dacă ești dispus să te înjosești și să trăiești în continuare cu așa ceva lângă tine. Disprețul de sine înseamnă că e atât de mare încât neiubirea te face să te pedepsești, dorindu-ți să iei de la capăt ciclul de suferință.

5. LĂCOMIA

În cazul cel mai fericit, ai trecut repede peste despărțire dar, mai ales dacă fosta/fostul e și el în altă relație, se trezesc în tine toate poftele. Îți aduci aminte că înghețata pe care n-o mai ai avea și părțile ei bune, așa că te abții cu greu; îți vine să mai dai o limbă. Și uite așa te insinuezi în viața fostului/fostei, cu cele mai bine intenții, sub masca prieteniei. Ușor-ușor, îi trimiți mesaje, ajungeți să vă faceți confidențe, să vă plângeți unul la altul, să vă țineți aproape.

Dă-i drumul! Nu mai sunteți împreună! Asta e lăcomie. Ai deja altceva în loc, dar se pare că nu-ți ajunge. Vrei ceva ce-ai mai avut și de care se bucură altcineva. Nu există prietenie după despărțire decât dacă cei doi au fost prieteni sau colegi înainte de a sexualiza relația. La final, ei se pot întoarce la raporturile de dinainte. Dar dacă au fost doar iubiți, la revedere! Nu iubire, nu prietenie. A murit!

6. ȘANTAJUL

Dacă în urma unui divorț a rămas și un copil, te-ai scos! Asul din mânecă. Deții puterea asupra partenerului/partenerei, mai ales dacă copilul a rămas la el/ea. Ești prezent în casa lui/ei și, în mintea ta, ai control asupra fostului/fostei. Copilul este instrumentul prin care te asiguri că deții frâiele și previi orice tentativă de fericire a celuilalt. A folosi un copil nevinovat, a-l programa împotriva părintelui cu care locuiește ca să nu-și refacă viața, înseamnă a juca rolul de Dumnezeu! Orice abuz, mai devreme sau mai târziu, se va întoarce... 

Este halucinantă poziționarea: ‘Nu sunt de acord ca copilul meu să fie implicat în relația ta! Nu sunt de acord să locuiți împreună!’. Aoleo! Replica este a unui om care nu știe să stea pe locul lui. Copilul tău are acum o nouă familie monoparentală, iar părintele cu care crește este dator să fie el fericit, spre binele copilului. Ție nu-ți ia nimeni locul de mamă/tată! Vine în viața copilului un nou partener al fostului/fostei, nu un tată/o mamă pentru copilul tău. Și, apropo! Nu te-a întrebat nimeni dacă ești de acord! Stai în viața ta! După despărțire, nu mai ai niciun drept, nu mai contezi și nu mai exiști decât în viața copilului. Ești informat, nu consultat!

7. ÎNCĂLCAREA LIBERULUI ARBITRU

Dacă ți-a spus că s-a terminat, ce n-ai înțeles? S-a terminat! Motivele nici nu mai contează. Mai devreme sau mai târziu, tot acolo ajungi. Nu faci decât să prelungești agonia. A ține partenerul cu forța sau cu argumente este o luptă pentru o cauză pierdută. Nu poți ține ceva ce nu-ți mai aparține, prin urmare adevărul este că nu pierzi pe nimeni! Nu-ți poate lua niciodată un alt bărbat/o altă femeie soțul/soția. Nu-ți sparge niciodată nimeni casa! Din simplul motiv că nu poți pierde ceva ce oricum nu mai era al tău! Dacă n-ai acceptat că s-a terminat, e strict problema ta.

Când nu vrei să pleci sau să divorțezi, te legi singur cu cătușe la mâini și cu lanțuri la picioare. Tot ce-i faci partenerului/partenerei îți faci ție! Pe el/ea îl/o împiedici să-și găsească pe cineva potrivit, dar te blochezi și pe tine să-ți trăiești fericirea singur sau în alt cuplu. Tot ce faci împotriva celuilalt se cheamă încălcarea liberului arbitru. Iar ăsta este păcatul capital împotriva iubirii. Dacă susții că îl/o iubești, îi dai drumul să fie fericit/ă cum și cu cine vrea el/ea, nu îl obligi să fie cu tine! Iubirea nu constrânge, ci dă libertate, permite, lasă să se manifeste. Indiferent că tu crezi, din orgoliu, că celălalt nu se va descurca fără tine. Iubirea nu salvează și nu controlează și nu schimbă. Bărbatul nu se schimbă decât cu altul, iar femeia cu alta.

Sursa foto: http://www.huffingtonpost.com/sheri-meyers/blame-free-breaking-up_b_6480040.html