Începutul unei relații poartă întotdeauna în el viața relației respective, cu direcțiile în care ea se manifestă. Ziua bună se cunoaște de dimineață, spune un proverb. Ce nu e la început nu e pe urmă, zice altă vorbă de duh. Întâlnirea a două persoane, mai precis momentul de evoluție a fiecăruia și contextul în care se întâlnesc și ajung să fie împreună formează embrionul relației din care se dezvoltă entitatea numită relație, care are propriul său spirit Căci în cuplu există întotdeauna 3 persoane: el, ea și relația.
Iar o relație, indiferent cât de compatibili ar fi cei doi, depinde întotdeauna de doi factori, care nu au legătură cu compatibilitatea:
• sincronicitatea
• contextul
Degeaba se potrivesc doi oameni, se înțeleg pe toate nivelurile, dacă ei nu se află în același punct de evoluție. Dacă atunci când încolțește dragostea în ei unul este căsătorit și nici nu vrea să divorțeze vreodată din motive personale ori sociale, degeaba este celălat dornic și disponibil. Oamenii confundă dorința cu voința! Aflăm de la cei ce se află în relații cu persoane căsătorite: Mă iubește! Zice că divorțează, chiar vrea să divorțeze și să fie doar cu mine. Exprimarea este greșită. Corect ar fi: Își dorește să divorțeze! Una e să vrei, care presupune o încordare ce duce mai devreme sau mai târziu la acțiune, alta e să-ți dorești și să împingi tot mai departe momentul acțiunii. Am întâlnit relații în care ea aștepta de mai bine de 10 ani ca el să divorțeze. Când îți dorești și nu pui voința la treabă, nici nu poți, îți găsești scuze, pentru că de fapt nu vrei. Când vrei, faci.
Într-un trio conjugal, vezi dacă nu ești doar o dorință a celuilalt.
În ceea ce privește contextul, sunt oameni care nu acceptă că mediul în care trăim influențează întotdeauna direcția. Mediul este o energie care ne conține, deci are putere asupra noastră, cu tradițiile, valorile, convingerile sale, cu inconștientul colectiv. Indiferent cât de puternici am fi și ne-am ridica deasupra lui prin evoluție spirituală, rădăcinile noastre rămân tot pe Pământ, nu se mută în cer. Rămânem cu aceeași zestre genetică, cu aceiași părinți, cu aceeași astrogramă natală. Orice mediu este conservator, are mecanisme de autoprotecție și autoconservare. Acolo unde o relație de iubire zguduie, de exemplu, o relație patologică mamă-fiu nevindecată, dacă mama lui, adică soacra, nu e de acord cu nora, iar mama încă are putere asupra fiului, oricât s-ar iubi cei doi s-a rezolvat: nu se poate. Dacă misiunile personale ale celor doi nu se întâlnesc, din nou apare separarea. De exemplu, dacă unul lasă tot și pleacă în străinătate după partener pentru ca celălalt să se afirme profesional, dar nu reușește să se adapteze sau are încă multă treabă de unde a plecat, rădăcinile își vor cere din nou drepturile, iar disensiunile între cei doi nu întârzie să apară.
Oricât de multe ar avea în comun doi oameni care se îndrăgostesc, pentru a putea trăi împreună este nevoie ca întâlnirea dintre ei să aibă loc atunci când e timpul pentru fiecare intre ei și când ambii sunt pregătiți și dispuși să facă schimbările necesare pentru a-l integra pe celălat în propria viață și pentru a se integra în viața celuilalt. Când voința personală depășește simpla dorință, ce atârnă de multe ori de frica de a nu fi respins și judecat de familie și societate, de a nu fi conform și aprobat.
Pentru asta e nevoie de stăpânire de sine, de încredere în forțele proprii și credință în forța vieții. După momentul de big-bang între cei doi, desfășurarea relației este dictată de context, de factorii de mediu. Relația extraconjugală este ca o oază în deșert, acolo este sigurul loc unde e frumos și bine. În jurul oazei este numai nisip ucigător, iar nisipul nu va deveni niciodată grădina Raiului. A crea o altă lume, o realitate separată, o bulă de iubire este posibil, dar consumă enorm de multe resurse, iar timpul întotdeauna va eroda relația, ducând inevitabil la stresul vieții duble și la boală fizică. După consumarea actului de iubire, fiecare încalecă pe cămila sa și se întoarce de unde a venit. Singura condiție de a transforma această relație în ceva durabil și oficial este curajul ambilor de a încăleca pe aceeași cămilă. Curajul ambilor sau curajul unuia de a trăi iubirea lor în loc deschis, în social, la lumină, înfruntînd prejudecățiele, și curajul celuilalt de a merge pe mâna partenerului.
Îndrăgostirea poate fi o întâmplare a legii atracției.
Doi oameni se întâlnesc, se îndrăgostesc și constată că le e bine împreună. Dar continuarea, povestea propriu-zisă de iubire necesită un ingredient secret, care decurge din voința de a fi împreună: curajul.
Iubirea este un act de curaj!
Și nu e vorba despre curajul de a seduce. Acela poate fi doar insistență a egoului! De exemplu, doi oameni se întâlnesc și el află că ea este căsătorită. Se revăd, iar ea începe treptat să-și deschidă sufletul: e nefericită, nu mai are relații intime cu soțul (chipurile), e singură în doi. În acel moment, se trezește supereroul: Te salvez eu! Eu sunt mai bun ca el! Eu sunt mai bună ca ea!
Iubirea trece de jocurile de putere și nu este niciodată o competiție! Nu iubești ca să salvezi și nici ca să demonstrezi că ești mai bun decât fostul sau decât fosta, deci ca să te confirmi pe tine! Orice relație care pleacă la drum pe fond de competiție dezvoltă în acea relație conflictul pentru putere între cei doi, pentru că sămânța relației are egoul în ADN.
Cam cât orgoliu există în această perspectivă?
Mă iubește! Mi-a spus că ce nu i-a dat soțul ei în 7 ani de relație i-am dat eu în 7 luni! Nici nu îi arăta că o iubește și nici n-o făcea să se simtă femeie. Lângă mine strălucește.
Iubirea nu ține niciodată socoteala!
Nu se compară și nu demonstrează nimic!
Iubirea care inflamează egoul și salvează ia cu forța! În același context, ea, căsătorită, vea să rămână fidelă măcar sexual. Și reușește un timp, dar după doi ani cedează. Atunci apar procesele de conștiință, remușcările, vinovățiile sau cel puțin dorința de a avea mai mult, eventual tot de la amândoi, fără să renunțe la niciunul. Iar amantul nu înțelege, se crede numărul 1 și luptă să-și consolideze poziția. Amantul trebuie să înțeleagă că a comis un abuz! Că și-a luat cu forța ceva ce ea nu a vrut inițial, că a provocat-o, a ademenit-o, a sedus-o doar pentru ca el să se simtă mascul alfa, care își ia trofeul final: sexul.
Când amantul/amanta trece peste limita de siguranță a celuilalt, pândind ca un prădător la vânătoare și așteptând momentul de slăbiciune, el/ea încalcă liberul arbitru al celuilalt.
Partenerul care nu vine la tine singur, nu se deschide de bună voie și nu ți se oferă nu este al tău și nu va fi niciodată al tău. Nimic din ce iei cu forța nu-ți aparține!
Ce nu vine singur și nu stă singur la tine nu e al tău!
Când forțezi lucrurile în numele iubirii, comiți cea mai mare greșeală spirituală, pe care tot am menționat-o: încălcarea liberlui arbitru. Asta face din tine un datornic: îi ești dator celuilalt, dar și soțului/soției care nu știe de tine. De aceea, infidelitatea este în toate cazurile o încălcare a liberului arbitru! Soțul/soția care nu șe de relația dublă a partenerului/partenerului i se încalcă dreptul de a lua o decizie în deplină cunoștință de cauză, este ținut în întunericul neștiinței. Iei tu decizia în locui lui/ei. Iar când faci asta, întotdeauna îi da drepturi asupra ta!
Încălcarea liberului arbitru se face de multe ori prin șantaj emoțional, iar manipularea prin sacină și copil pentru a lega un bărbat de tine este arma ce descalifică cel mai mult o femeie și îi dă soțului luat cu forța toate drepturile. În acel cuplu, ea nu se va afla sub legea iubirii sau a schimbului, va primi întotdeauna mai puțin decât oferă iar din punct de vedere spiritual lui i se permite să aibă o viață a lui, paralelă.
Niciodată nu ești dator nimănui care te-a forțat sau manipulat să fii cu el!
În situația în care el a luat-o de nevastă deși nu voia dar, ce să faci, a rămas însărcinată și ea a vrut să păstreze copilul, n-a avut ce să facă, pe toată durata relației sau căsniciei ea va fi măritată cu el, dar el nu va fi niciodată cu adevărat însurat cu ea. Ea este femeia și nevasta lui. El nu este și nici nu va fi vreodată bărbatul și soțul ei. În relația în care bărbatul este doar tată, Universul îi va crea contextul să se împlinească în rolul de bărbat și soț cu altă femeie. Invers, dacă ea este doar mamă și soțul nu acceptă separarea, ea va fi femeie și nevastă pentru alt bărbat.
Viețile duble se construiesc prin încălcarea liberului arbitru. Când iei cu forța pe cineva sau nu-i dai drumul, ca să ții cu forța, deși celălalt nu mai vrea, deja împingi viața să restabilească echilibrul.
Liberul arbitru este măsura armoniei în cuplu.
Știm prea bine cazurile de femei care-și țin bărbatul cu orice preț sau de bărbați care nu-i dau drumul femeii. Se cheamă viol și se pedepsește conform legilor divine. Suferința, boala și moartea sunt singura destinație a lor. Încălcarea liberului arbitru este încălcarea celei mai puternice legi divine a iubirii, care se manifestă prin suferință. Această filieră a suferinței este cauza dramelor romantice, care dau depedență, și a nefericirii.
Timpul întotdeauna se întoarce și îți va lua ceea ce ai luat fără să fie al tău sau ai păstrat ceea ce a fost dar nu mai e al tău.
Sursa foto: https://absolumterror.deviantart.com/art/Love-is-dead-287430192
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu