Relații făcătoare de minuni

Despărțirile sunt printre cele mai dureroase evenimente din viață. Ele reflectă criza de separare de întreg și revenirea la individualitatea pe care o trăim în plan fizic pe această planetă. Uniunea e ca o întoarcere acasă, separarea este exilul din Grădina Raiului. În cuplu există chiar o culme a despărțirii. Culmea culmilor! E chiar căsătoria!

Sunt cupluri care nu se pot despărți prea ușor și care aleg să nu o facă deloc până la urmă sau care se împacă la loc pe termen nelimitat. O asemenea decizie vine, desigur, din subconștientul nerezolvat, dar are întotdeauna legătură cu niște beneficii la care niciunul din parteneri nu e dispus să renunțe. În principal, beneficiul se leagă de o traumă, de obicei de respingere sau de abandon.

Sunt persoane care nu ies din relații chipurile din frica de singurătate. Dar ce este în spatele fricii de singurătate? Când ești singur apar două aspecte. O dată, nu ai de la cine să mai primești confirmări, așadar dispare sursa externă de validare și rămâi să-ți dai singur valoare, ceea ce conduce la o discuție despre stima de sine care nu-și are locul aici. În al doilea rând, dacă rămâi singur nu mai ai ocazia să te validezi singur prin ceea ce faci pentru altul. Nu mai poți fi eroul nimănui. Nu mai poți salva pe nimeni. Nu mai ai pe cine să dai vina. Nu mai poți să arăți că tu ești superior în oglindă cu cineva inferior. Nu mai poți să ieși deasupra altuia. Nu mai poți să te pui în evidență ca ființă luminoasă lângă întunericul altuia. Iată cum frica de singurătate tradusă prin beneficii este frica de invalidare.

Pe această cale a refuzului de a da drumul cuiva din viața ta se ajunge de multe ori la singurul pas care mai rămâne de făcut. Dacă nu ne putem despărți, atunci să mergem până la capăt. Deși subiecul pare părea SF, chiar există cupluri care se căsătoresc pentru că nu pot să se despartă. De fapt, nu vor să se despartă. Mai precis, se căsătoresc tocmai pentru că le este frică să se despartă. Separarea ar activa traumele de mai sus, abandonul sau respingerea, sub justificarea fricii de singurătate, o mască pentru benficiile la care cei doi nu vor de fapt să renunțe.

E foarte greu de acceptat pentru unii oameni că, în viață, lucrurile se mai și termină. Că relațiile pot avea o durată determinată, de la punctul A la punctul B. Intervin aici inclusiv atașamentele ce conțin obișnuințe generatoare de confort. Iar piererea confortului este o altă traumă ce îi aruncă pe mulți în frica de necunoscut. 

De ce să mă despart?! Măcar îl/o cunosc și știu la ce să mă aștept. Nu mă mai surprinde nimic, totul e previzibil. Știu la ce să mă aștept. De ce să o iau de la capăt?

Plonjarea în necunoscut presupune mult curaj și, deoportivă, renunțare la control. Despărțirea, iată, devine de multe ori chiar un act de curaj. Pentru că îți dai voie să faci o schimbare fără nicio garanție că în locul a ceea ce pierzi o să câștigi ceva.

Și uite așa apar relațiile nemuritoare. Relațiile în care azi se ceartă și se despart, iar mâine se împacă, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Despărțirile și împăcările sunt un ritual în multe cupluri, ei doar așa funcționează împreună. Aparent pasional, cu ardere, cu consum. Cu prețul nervilor tuturor celor din jur implicați în povestea celor doi, care se hrănesc din conflict și formează un cuplu vampir în relația cu exteriorul. Un asemenea cuplu e bine doar să fie lăsat în pace, iar despărțirile și reîmpăcările trebuie doar luate la cunoștință, fără păreri, sfaturi sau reacții emoționale. Împreună, cei doi atrag atenția și cer validare, deci energie, din exterior, mai mult decât ar fi putut-o face separat.

Trăim totuși pe Pământ, iar aici există spațiu și timp. Prin urmare, orice relație în care cei doi nu știu să se oprească, să spună stop, să accepte că există alfa, dar și omega, devine o relație în care fiecare din cei doi parteneri consumă un produs expirat de la raft. Dar puterea subconștientului este atât de mare încât rareori cei doi acceptă această perspectivă. Dar au șansa de a se trezi unul prin celălalt și de a ieși din cercul iluziilor după niște ani, de multe ori ani de terapie sau căuatre de sine binevenită. Dar până acolo e drum lung.

Egoul îmbracă frica într-o poveste amăgitoare ce dă dependență. Când nu închei o relație la timp e ca și cum ai ști că a murit, dar nu îngropi mortul. Nu, stai cu el în casă, poate e doar moarte clinică. Și trece un timp, uneori niște ani, iar mortul miroase, se descompune, însă iluzia crește și ea până în punctul în care vine revelația supremă: relația o fi moartă, dar uite ce oase frumoase au rămas din ea! Rămășițele au devenit Sfintele Moaște. Iar moaștele fac minuni și e o minune că ei doi încă sunt împreună! Înseamnă că nu fricile lor îi țin împreună, ci Dumnezeu! E un semn de sus!

Cei doi au impresia că Doamne, facă-se voia ta! e totuna cu Doamne, facă-se voia noastră! Noi nu mai putem spune decât Amin! Se merită unul pe altul.

Sursa foto: https://www.avnavu.com/shayari/love-shayari/manavi-lejo/sad-love-breakup-picture/