Cea mai mare greșeală în relații!

Dumnezeu este Iubire, iar noi suntem Iubire. Nimic mai adevărat. Însă iubirea nu înseamnă să fii doar bun, ci înseamnă să impui limite. A iubi nu înseamnă a te lăsa călcat în picioare. În momentul în care spațiul personal încetează să mai existe și voința este anulată, deja vorbim despre încălcarea dreptului la libertatea personală.

Dacă te lași invadat în numele iubirii și le permiți celorlalți să te vampirizeze, ai alunecat, fără să-ți da seama, într-un joc de roluri: ai devenit victimă! Când lași un agresor să-și facă de cap, nu te aperi și nu iei măsuri, dovedești că nu te iubești pe tine! Ori dacă iubirea nu pleacă de la iubirea de sine, ea este greșit înțeleasă. A-l iubi pe altul, deci a-i permite să fie cum vrea el, nu trebuie să conducă la renunțare de sine sau la sacrificiu. Bunătatea și toleranța manifestate față de altcineva se opresc acolo unde accepți să-ți faci rău singur neluând atitudine. A da șansă după șansă conduce doar la pierdere de suflet și uzură nervoasă.

A vedea numai lumina din fiecare om poate fi primul pas către idealism și naivitate. În numele iubirii, al bunătății și al toleraței poate să înflorească agresiunea, iar călăii își croiesc drum spre putere. Amânarea deciziilor și credința în schimbarea celuilalt devin instrumente de autosabotare. ‘Lasă-l, poate își revine!’, ‘Nu pot să-i fac rău!’, ‘Îl iert și îl accept așa cum este.’  Toate sunt replici care girează o lipsă de acțiune în spatele căreia se ascunde tocmai neiubirea de sine. Energia iubirii are și o puternică vibrație educativă.  Iubirea presupune și acțiuni de corecție, de limitare, de apărare.

Cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii în relații este aceea de a-i trata pe ceilalți în funcție de potențial! Numai că oamenii trebuie evaluați după manifestare! După cum se comportă, nu după cum ar putea să se comporte. După cum sunt, nu după cum ar putea fi! 

‘E om bun, dar are și el o rătăcire.’ ‘Mai bea din când ân când, mă mai și bate, dar știu că mă iubește.’ ‘Mă agresează verbal chiar dacă suntem divorțați și nu mai are niciun drept asupra vieții mele private, dar e tatăl copilului meu, îl las în pace, suport, ce să fac?! Pentru copil!’ Asemenea replici descriu situații în care, în numele iubirii, al bunătății, al idealurilor umane, oamenii se lasă abuzați. 

La fel cum în numele credinței s-au comis atrocități, iubirea și bunătatea greșit interpretate le permit abuzatorilor, călăilor, persoanelor cu tulburări de comportament sau chiar cu probleme psihice să preia puterea asupra vieților noastre, să-și aroge drepturi, să ne îngrădească, dacă nu chiar să ajungă în funcții de conducere. Încă o dovadă prin care prin care, în numele lui Dumnezeu, se comit atrocități. De data asta suntem însă vinovați, pentru că permitem! 

În aceste cazuri descoperim un tipar de abuz pe care-l perpetuăm și pe care este obligatoriu să-l vindecăm. Efectul este dublu: ieșirea din rolul de victimă, respectiv limitarea călăului și împingerea sa tot în direcția vindecării. Iar acest pas nu se poate face decât prin acțiune, prin toate mijloacele, cu forța, dacă este necesar. Călăul nu poate fi îmblânzit decât dacă este agresat la rândul lui, acesta fiind singurul limbaj pe care-l cunoaște. Nu poți ajunge la cineva decât dacă vorbești aceeași limbă cu el. Dacă el folosește șantajul, manipularea, amenințările, constrângerile, frica, atunci nu poate fi trezit decât prin terapie de șoc. Rezultatele se obțin doar dacă-l domini, dacă te urci peste el, dacă starea de frică sau de panică pe care i-o induci are o intensitate mai mare decât cea pe care ți-o aplică el ție.

Prădătorii nu respectă prada. Dimpotrivă, speculează constant punctele sensibile și regizează un teatru psihopat cu scene de tortură psihică, cu foarte multe victime colaterale.  Ei nu știu decât de frică, nu se tem și nu ascultă decât de cei care îi domină la rândul lor. Respectul lor se câștigă numai prin mijloace coercitive.

A iubi oamenii nu este un act prin care renunți la tine și îl lași pe fiecare să facă ce vrea din tine. Dar avem nevoie de agresori tocmai pentru că ei trezesc în noi iubirea de sine! Intenția nu este de a acționa împotriva lor, ci de a lua măsuri pentru tine.

În planul fizic, manifestarea este unitatea de măsură a relațiilor. Toți oamenii pot fi buni, dar unii aleg să manifeste întunericul, iar ei trebuie tratați ca atare, în conformitate cu ce au ales, nu cu ce ar fi putut să aleagă și n-au făcut-o. Oamenii trebuie luați așa cum sunt, nu cum ar putea să fie. Altfel, realitatea noastră este doar o iluzie în care ne mințim singuri că se va schimba ceva fără să intervenim. Dumnezeu ne vrea buni, dar nu proști. Pasivitatea, sacrificiul și neiubirea se sine lasă prădătorii în libertate. Să nu ne mai mirăm că dreptatea este a celui care dă primul cu piatra sau a celui care urlă mai tare!

Sursa foto: https://www.tumblr.com/search/half%20tiger%20half%20man