Da, iubitul meu! Da, iubita mea! Facem cum vrei tu! Acestea sunt propoziții care, spuse în mod repetat, ascund o frică și ne pun puterea personală în brațele partenerului. Inconștient, motivația poate fi teama de a nu fi respins sau părăsit. De asemenea, această nevoie de a face pe plac partenerului se manifestă de la început sau apare pe parcurs ca semn al unui comportament evitant, specific celor care preferă să fugă de confruntare sau de rezolvare, preferând să se retragă, să fugă, să se ascundă.
Una din cele mai mari lecții pe care oamenii le învață în relații este delimitarea spațiului personal. Stabilirea limitelor pentru sine și pentru ceilalți este un proces de negociere permanent. Cu prima limită pe care nu o impunem facem loc abuzului! Primul pas pe care partenerul îl face în teritoriul nostru și ne lasă indiferenți conduce la agresivitate sau umilință. Iar dacă iubești nu înseamnă că poți tolera orice comportament din partea partenerului! A fi iubit nu înseamnă a te lăsa umilit! Nu înseamnă să permiți orice așteptând ca celălalt să se prindă că îți face rău și să se schimbe, pentru că nu o va face. Nu se va opri. Cu cât nu vrei să superi ca să nu-l pierzi, cu atât începi să nu mai trăiești iubirea în care credeai că te afli, ci POVESTEA TA DESPRE IUBIRE! Iubirea e mai mult în capul tău! Iar majoritatea oamenilor se iluzionează că iubesc și că sunt iubiți! Lasă, așa e el/ea... Îl/O iubesc așa cum e... Poate se schimbă... DEPENDENȚA DE ILUZII ne face să nu vedem realitatea și să ne mințin singuri că lucrurile sunt în regulă când, de fapt, ceea ce considerăm normal, pentru că așa ne-am obișnuit, este aluat de suferință.
Ei trăiesc O POVESTE DE IUBIRE pe care și-o spun singuri și de care încearcă să se convingă atât pe ei, cât și pe alții. Când nu taxezi comportamente abuzive și renunți la tine, ți-ai cedat puterea și ai rămas în cuplu să-ți iubești partenerul cu toată slăbiciunea ta.
