Din Cartea Relațiilor: Busola relației

Orice relație are o busolă al cărei ac indică permanent direcția corectă. Există numai două energii în întregul Univers: IUBIREA și FRICA. Într-o relație de cuplu, sensul înaintării celor doi ar trebui să fie spre iubire. Când unul dintre cei doi sau ambii se rătăcesc, ajung să continue bântuind prin frică. În afara acestor două opțiuni, cale de mijloc nu există.   

Iubirea este expansivă, aduce creștere, abundență, armonie și echilibru pe toate planurile. În cuplu, este imposibil ca doi parteneri să fie la locul potrivit unul lângă altul și numai unul să crească, pe când celălalt să stagneze ori să involueze. Creșterea este apanajul iubirii, al celor ce dau permanent mai departe cu generozitate din binecuvântările lor. De exemplu, a crește copii sau alte viețuitoare ori a cultiva natura reprezintă un act de recunoștință prin care se dăruiește înapoi vieții darul primit prin iubirea care i-a adus pe cei doi împreună. Un cuplu fericit permanent crește ceva și, în primul rând, fiecare din cei doi parteneri se crește pe el: evoluează în studii și înțelegere, progresează la nivelul înțelepciunii, în plan social și profesional, dobândind mulțumire de sine, recunoaștere și apreciere din partea celorlalți. Proiectele de cuplu sunt esențiale pentru viața în doi, în paralel cu proiectele de viață individuale ale celor doi. Unul din parteneri poate să își încetinească ritmul pentru a-l ajuta pe celălalt, dar asta nu-i va produce frustrare, ci bucurie și împlinire.

Dacă se ajunge în punctul în care susținerea unuia deja a generat un dezechilibru pe care cel susținut nu-l mai poate corecta, simbioza celor doi îndrăgostiți de la început s- transformat înseamnă în relație de parazitare: unul este parazitul, iar celălalt este gazda. În altă terminologie, a luat naștere triunghiul psihologic salvator – victimă – agresor. Cel ce salvează îl agresează cu binele pe cel ce nu vrea de fapt să se ridice, iar el/ea se va ridica împotriva salvatorului devenind la rândul său agresor și răzbunându-se pe prea multul primit cu forța. Dincolo de relația de cuplu, la fel se întâmplă și în familile în care copiilor li se oferă prea mult, iar părinții se sacrifică și dau tot, creând de fapt copii nemulțumiți și nerecunoscători, ce se simt agresați de atâta preaplin, devenind călăii propriilor părinți. Căci cine dă mai mult decât e cazul, greșește, întrucât creează un dezechilibru. Iar cine încalcă legea echilibrului, plătește. 

Nevoia de a da prea mult se justifică adesea prin conceptul de dragoste. Îi dăm totul partenerului sau copilului chipurile pentru că îl iubim. Greșit! Astfel creăm un handicapat care ajunge să nu se mai descurce fără noi. Facem asta din ORGOLIU! Nu cumva să simtă că se poate descurca poate chiar mai bine fără mine. La fel și în cuplu: cum ai făcut ceva pentru ca partenerul/partenera să nu găsească altceva mai bun la alta sau la altul, cum tocmai tu i-ai plantat sămânța de a căuta în exterior. Pentru că ai strecurat un gând de frică și ai nevoie de o lecție pe care ți-ai creat-o singur/ă prin partener, ca să întorci frica în iubire. În al doilea rând, facem aceeași ispravă din cauza uneia din cele mai mari erori de gândire: INSUFICIENȚA! Avem impresia că nu facem destul, că nu dăm destul, că nu suntem destul. Este unul din exemplele clasice în care frica se deghizează în iubire.

Un cuplu sau o familie fericită se întemeiază pe ideea de SUFICIENȚĂ! A afirma că ai suficientă iubire, suficientă abundență, suficientă sănătate, suficient timp atrage mai mult din ceea ce afirmi. Așa funcționează legea atracției. 

Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua. (Marcu 4, 25) Crezi că ai? Vei avea mai mult, atragi iubirea, abundența, într-un cuvânt, suficiența. Crezi că nu ai? Din nou ai dreptate! Mai rău n-o să ai! O să ai mai multă lipsă, mai multă nefericire, mai multă sărăcie, mai multă insuficiență. Universul amplifică tot ceea suntem. Iubirea ne face să simțim mai multă iubire, frica ne dă tot mai multe motive să ne fie din ce în ce mai frică.

Dacă iubirea se recunoaște prin expansiune, FRICA este ușor de recunoscut prin forța sa de contracție. Frica micșorează, adâncește în nemulțumire, este restrictivă, diminuează, împuținează, reprimă. Într-un cuplu în care unul din cei doi se simte mai mic decât ar putea fi fără acel cuplu, deja busola a luat-o razna. Frica micșorează stima de sine, încrederea, exprimarea. Fiecare spirit încarnat ca bărbat sau femeie caută acel partener care îi dă libertate maximă de exprimare și susținere să-și deschidă aripile. Prin iubire, amândoi se înalță. Dacă unul se lasă copleșit de frică, a semnat condamnarea pentru amândoi, pentru că deja încep să coboare împreună.

O relație sau o căsnicie bazată pe frică nu are cum să fie bineplăcută lui Dumnezeu. Fiecare cuplu emană o energie care se împrăștie și contaminează tot ce este în jur: copii, familie extinsă, vecini, întreaga comunitate. Un cuplu care stă împreună din frică se autodistruge, ajungînd la involuție personală, nefericire, închidere în propria carapace, izolare, sentiment de prizonierat, certuri, scandal, violență și, inevitabil, boală. Frica este cea care accelerează procesele de degradare. Și câte familii nu stau  până la capătul zilelor legate prin firele distructive ale fricii? Din frica de pierdere a reputației, din frica de Dumnezeu chiar (adică de jurămintele religioase greșit înțelese), din frica zilei de mâine, din frica de a nu se descurca și, peste toate, din frica de singurătate. Iar, mai presus de orice, din FRICA DE PIERDERE.

Această frică de pierdere este frica fundamentală a speciei umane, care are la bază iluzia separării de Dumnezeu prin corpul pe care îl avem. Venim pe această planetă, unde ne înveșmântăm sufletul într-un corp, ca să experimentăm individualitatea. Uităm însă că nu suntem în niciun moment separați de Dumnezeu. Ajungem uneori să ne batem joc de propriul corp separându-l chiar de propriul suflet, darămite să ne mai amintim și de Dumnezeu. Cu toate astea, în călătoria pe Pământ noi tânjim după sentimentul de unitate, de reîntregire cu tot ce există, cu Sursa noastră, cu Dumnezeu. De aceea avem aspirația permanentă a conectării până la identificarea cu ceva sau cineva exterior. Unii simt conectarea alergând spe noi experiențe sexuale cu parteneri diferiți, alții simt conectarea prin călătorii, alții ajung să se identifice cu munca lor sau cu urmărirea unui ideal. Toate conexiunile intermitente au la capătul drumului un gol ce se cere umplut la loc cu altă experiență.

Conectarea adevărată se face întotdeauna prin IUBIRE, nu prin frică și nici prin fugă. De aceea, cele mai împlinitoare relații sunt cele de durată, bazate pe încredere, devotament, loialitate și stabilitate, ca atribute ale unui flux continuu prin care curgem odată cu esența Universului din care suntem făcuți: iubirea. Adevăratul mister al iubirii se ascunde întotdeauna în relații. Unii îl descifrează în prietenie, alții în relația cu părinții sau cu copii, cei cu misiuni sociale îl trăiesc în relația cu clienții sau cu pacienții. Dar cel mai mare dar este IUBIREA ÎMPĂRTĂȘITĂ ÎN CUPLU. Acolo unde, precum în cer așa și pe pământ, divinul masculin coborât în corp de bărbat fuzionează cu divinul feminin coborât în corp de femeie. Numai prin iubire ne amintim de unde venim și cine suntem. Refacerea unității prin cuplu (iubirea între bărbat și femeie) sau prin orice alt fel de relație de iubire (între părinți și copii, frați, prieteni) ne pune în fața unui alt adevăr accesibil doar celor ce au urechi de auzit: prin iubire, aducem în fiecare clipă Raiul aici, pe Pământ. Iadul nu este nimic altceva decât FRICA. 

Sursa foto: https://www.shutterstock.com/video/clip-6542729-stock-footage-zodiac.html