Treceți la conținutul principal

Păcatul care distruge viața în numele iubirii

Există oameni care pot face mai mult rău într-o relație decât egoiștii și narcisiștii? Sigur că da. Cei ce nu se gândesc deloc la ei și îi pun doar pe ceilalți pe primul loc, ajungând să trăiască viața oricui altcuiva, mai puțin pe a lor. Altruismul lor atinge deseori culmile sacrificiului și anunță doar prăbușirea de sine. Pentru că cel ce se dă renunțând la el practică autoflagelarea, negarea, anularea propriei personalități, renunțarea la propria putere personală. Iar aceste forțe puse în mișcare indică o lipsă a iubirii de sine ce conduce inevitabil la resentimente, regrete, frustrare, boală. Acestea sunt vibrațiile pe care ajung să le împrăștie în jurul lor ‘martirii’ ce-și fac un titlu de glorie din modul greșit în care înțeleg ei iubirea. Cum ar putea cineva care se îngroapă în el însuși să întindă mâna altora ce vor să se ridice?

Iubirea începe întotdeauna cu iubirea de sine, pe care majoritatea o condamnă, întrucât o confundă cu egoismul. Pentru egoist, lumea se învârte în jurul lui, în timp ce el deține abilitatea de a se învârti după cei ce dețin puterea, ca să dobândească privilegii. Egoistul este întrecut doar de narcisist, cel ce se iubește doar pe el și care se înconjoară în special de persoane inferioare lui pe care poate să le manipuleze și să le exploateze. Cel ce se iubește pe el înțelege că nu poți să dai de unde nu ai. Dăruirea se face din preaplin, nu poți împărtăși cu nimeni ceva ce nu ai. Dăruim întotdeauna ceea ce suntem: un om mulțumit de el, încrezător, optimist ridică starea de spirit a celorlalți pe oriunde trece. 

Poți face rău în numele iubirii? Bineînțeles, în toate circumstanțele în care binele este făcut cu forța.

Mai periculos este excesul decât lipsa! Majoritatea relațiilor disfuncționale între părinți și copii, de exemplu, au drept cauză generozitatea fără măsură a părinților. Mai pregătiți pentru viață sunt copiii ce au trăit în lipsuri decât cei ce au primit crezând că li se cuvine, fără să fie modelați, structurați și limitați. Orice exces creează un dezechilibru și conduce la un gol, acestea fiind cele două capete ale aceleiași balanțe. Tot ce dai peste măsură, chipurile în numele iubirii, se întoarce împotriva ta sub formă de lipsă! Lipsă de recunoștință, dezamăgire, suferință. Da, părinții care își tratează copiii cu frica de a nu îi pierde, cu dorința de a le câștiga dragostea (deseori în dauna celuilalt părinte, ca să fie preferat și să demonstreze cine e cel mai iubit) și cu nevoia de a-i ține dependenți de ei își merită soarta, care într-o bună zi se întoarce împotriva lor. Abia atunci acești părinți își dau seama că au ajuns victimele unei relații de parazitare pe care au întreținut-o, dăruind societății niște pseudo-adulți iresponsabili.

Deși dragostea cu de-a sila zice și proverbul că nu se poate, aplicabilitatea sa în viața de zi cu zi este impresonantă mai ales în cupluri. Uneori, iubirea între doi oameni pur și simplu se termină fără ca vreunul din ei să greșească sau să fie de vină. Relația și-a jucat rolul, fieare a crescut lângă celălalt până în punctul în care cei doi nu mai au nimic de învățat sau de experimentat împreună. Rare sunt cazurile în care ambii acceptă finalul de comun acord. De obicei, unul dintre parteneri este sincer cu el însuși, apoi îi declară și partenerului: ‘Dragul meu/Draga mea, știi ceva? Eu nu te mai iubesc! Hai să ne despărțim și fiecare să-și vadă de drumul lui!’. Nuuu! Nu se poate așa ceva! ‘Dar eu te iubesc! Eu nu pot să trăiesc fără tine! Eu nu ți-am greșit cu nimic. Cum poți să-mi faci așa ceva după atâța ani?’ Și, din remușcare, din vinovăție, dacă nu chiar din milă, relația se prelungește. Întrucât ea nu mai deservește același scop pentru ambii parteneri, normal că este o relație dezechilibrată. 

De obicei, partenerul care a simțit că locul său nu mai este în acea relație deja caută împlinirea în exterior. De multe ori își găsește pe altcineva, deși nu s-a despărțit dintr-un motiv sau altul. Partenerul era la pândă, tocmai asta aștepta, să-l prindă asupra faptului ca să-l/s-o aibă la mână, deci să fie deasupra lui/ei, să dețină puterea ‘El/ea a greșit! E un curvar/o curvă! El/ea e de vină!’. Abia acum poate să-i dea drumul! În sfârșit s-a terminat și pentru el/ea. Dar uneori tot nu e destul ca să se termine. 

Iubirea fiind inepuizabilă, de fapt nu se termină niciodată. Se termină misiunea noastră cu un om și dispare locul pe care îl aveam în viața cuiva. Iubirea își caută permanent noi direcții de exprimare, ea se proiectează asupra altei persoane sau asupra unui obiect (muncă, pasiune, hobby). Acesta este și motivul pentru care două persoane care nu se mai iubesc nu se pot despărți decât după ce apare un copil (sau chiar doi, trei), pentru ca iubirea stragulată ce nu mai era împărtășită cu partenerul să se reverse asupra noului suflet distribuit în rolul principal. Paradoxul este că mintea umană interpretează că un copil apare ca să-i unească pe părinți, deși ei nu mai au nimic în comun la nivel de inimă. În fapt, adevărul este întocmai pe dos...

IUBIREA OFERĂ LIBERTATE ȘI DĂ DRUMUL! Când susții că iubești pe cineva care îți spune că nu mai are sentimente pentru tine, te dai la o parte ca să-și caute un nou drum și să fie fericit. A-l ține legat pentru a-i demonstra cât îl iubești și a salva căsnicia pentru copii nu face decât să transforme iubirea în atașament, dependență, posesiune, obsesie și, în ultimă instanță, tulburare psihică. Adică boală.

Care este cel mai mare păcat? Adică cea mai mare greșeală spirituală pe care o poate face un om? ÎNCĂLCAREA LIBERULUI ARBITRU! Atunci când cineva zice NU, iar tu zici DA, pentru că știi tu mai bine și ești sigur că celălalt are doar un moment de rătăcire, deși el/ea ți-a spus în deplină cunoștință de cauză și în deplinătatea facultăților sale mintale (excludem cazurile în care lucrurile stau altfel) care este decizia sufletului său. Un moment care durează ani de zile, dar cine mai stă să țină socoteala?! Ani de hărțuire, de încălcare a teritoriului, de abuz. Asortați uneori și cu martiriul celui ce renunță de tot la el ca să ducă singur relația sau căsnicia în spate, ca să-i arate el/ea celuilalt și lumii întregi că e buricul Universului și că mai bine nu găsește nicăieri.

Care este principala cauză a suferinței oamenilor? Care este principalul factor de boală? Tocmai această încălcare a liberului arbitru! Ori de câte ori facem lucruri împotriva altora, ori de câte ori ne luptăm să obținem de la celălalt ceva ce el nu mai vrea, folosind forța, manipularea, șantajul, ne jucăm cu viața altuia și cu propria noastră viață. Schimbăm prin voința noastră cursul lucrurilor. Toți abuzatorii care fac din partener sau din alți membri ai familiei sau din orice alt om un prizonier al său asupra căruia consideră că are drepturi își atrag experiența prizonieratului în propriul corp sau, mai rău, transmit lecția mai departe copiilor, care se aleg ei cu probleme sufletești, materiale, fizice.

Iubirea nu conferă nimănui drepturi asupra altcuiva. Iubirea nu curge niciodată ‘împotriva’ nimănui. Iubirea este expansivă, crește, își vede locul și limitele. Dacă și-a terminat treaba într-un loc, se reorientează. Nu forțează, se retrage elegant de unde nu este primită și caută permament noi canale de exprimare. Iubirea este afirmarea vieții! Ea respectă alegerile celorlalți și nu luptă niciodată să demonstreze. Ea doar este, nu face. Curge, nu împiedică pe nimeni, nu sufocă, nu posedă. Iubirea acceptă și dă voie, nu demonstrează și nu împiedică.

Orice altă manifestare este din FRICĂ, nicidecum din iubire. Orice demonstrație de forță este atât instrumentul egoistului, cât și al martirului, care la nivel subtil sunt identici. Amândoi plusează ca să nu piardă, dau ca să primească, leagă ca să le fie lor bine. Căci cine iubește pe altul mai presus de el însuși la fel de mult rău face altora și lui însuși precum cel se iubește numai pe el.

De ce ține cineva legat de el un om care susține că nu-l mai iubește? De ce-l manipulează să nu plece, adesea prin copii, prin bani sau prin sex? Desigur, din dragoste! Adică din frică. Deci din egoism!

Sursa foto:
http://www.istockphoto.com/photos/devil?excludenudity=true&sort=mostpopular&mediatype=photography&phrase=devil

Comentarii

  1. ...din ce am citit ,tot am trait...din pacate nu mi-am dat seama ca din egoism am dus in spate o casnicie timp de 25 de ani,abia atunci mi-am dat seama si am lasat totul ,i-am dat libertatea ,abia atunci mi-am dat seama ca ,daca iubesti trebuie sa-i dai libertatea de care are nevoie...

    RăspundețiȘtergere
  2. Din punct de vedere laic....de acord. Dar cine a scris este oare creștin? A auzit de Iisus Hristos? Daca da, ar trebui să își corecteze acest articol. Ceea ce faci că te gândești tu singur să fii martir e tot o expresie a egoismului și mândriei. Când îl introduci in ecuație pe Dumnezeu și găsi și rugăciuni vei avea alta perspectiva. Și eu mă regăsesc în acest articol dar am învățat foarte târziu importanta lui Dumnezeu într-o relație. Iubirea suferă tot. Citiți oameni buni definiția dragostei din Biblie- epistola către Corintieni și mai vorbim. Dragostea lui Cristos pentru oameni a însemnat sacrificiul suprem!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bine ca te compari cu Hristos... Si mai compari si iubirea universala fata de omenire cu dragostea fata de sot/sotie!:))))))))))))))

      Ștergere
    2. Donule Anonim cand cititi Biblia citit cu atentie. Iubirea nu sufera, nu lupta, nu distruge. Iubirea creeaza. Isus a creat ( desi, a distrus tarabele din templu -Marcu 11-EL a creat),dar astea sunt nuante.......

      Ștergere
  3. Iubirea... nu are nimic a face cu pasiunea, posesivitatea, egoismul, etc., iubirea este o stare, o traire profunda si nemeschina, iubirea nu conditioneaza. supravietuim prin ceea ce primim si traim prin ceea ce daruim, iubirea iarta si accepta, cineva spunea ca "fiecare iarta, in masura in care iubeste", daca simti ca te sacrifici... inseamna ca nu-i iubire, daca oferi totul pt. ca asa simti, si nu pretinzi, nu ai asteptari, atunci inseamna ca iubesti, si te simti bine si implinit prin ceea ce traiesti in interiorul fiintei tale, daca partenerul/a nu este capabil/a sa rezoneze cu iubirea ta, se va simti inconfortabil, si va cauta sa se indeparteze, nimic gresit in asta, are dreptul ca si el/ea sa dezvolte sentimente profunde pt. cineva, nu conteaza ca nu esti tu aceea persoana. Iubirea nu trebuie pretinsa, ci trebuie traita, aceea este adevarata iubire!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

9 semne că ești sau nu într-o relație karmică

Relațiile karmice aduc întotdeauna creștere prin suferință. Cei doi parteneri se întâlnesc pentru a arăta cu degetul unul către celălalt aspecte nerezolvate ale personalității sau pentru a testa limitele personale, inclusiv stima de sine. O relație karmică se materializează într-un moment de evoluție în care îți e imposibil să vezi singur la tine ceea ce te blochează. Atunci, atragi fie pe cineva care te oglindește, fie pe cineva care te provoacă să manifești, deci care scoate din tine, exact fricile tale cele mai adânci.
Cum identificăm o relație karmică și care sunt semnele unei relații care nu este karmică?
1. Relația karmică este bazată pe nevoi. Ai impresia că partenerul îți umple un gol. Într-o relație care nu este karmică, declarația de iubire sună așa: ‘Te iubesc tocmai pentru că nu am nevoie de tine!’.
2. Relația karmică apare într-un moment de suferință nevindecată sau într-un moment în care sufletul vrea să evadeze cu orice preț din realitate, să fugă din corpul său în corpul.…

Cea mai mare greșeală în relații!

Dumnezeu este Iubire, iar noi suntem Iubire. Nimic mai adevărat. Însă iubirea nu înseamnă să fii doar bun, ci înseamnă să impui limite. A iubi nu înseamnă a te lăsa călcat în picioare. În momentul în care spațiul personal încetează să mai existe și voința este anulată, deja vorbim despre încălcarea dreptului la libertatea personală.
Dacă te lași invadat în numele iubirii și le permiți celorlalți să te vampirizeze, ai alunecat, fără să-ți da seama, într-un joc de roluri: ai devenit victimă! Când lași un agresor să-și facă de cap, nu te aperi și nu iei măsuri, dovedești că nu te iubești pe tine! Ori dacă iubirea nu pleacă de la iubirea de sine, ea este greșit înțeleasă. A-l iubi pe altul, deci a-i permite să fie cum vrea el, nu trebuie să conducă la renunțare de sine sau la sacrificiu. Bunătatea și toleranța manifestate față de altcineva se opresc acolo unde accepți să-ți faci rău singur neluând atitudine. A da șansă după șansă conduce doar la pierdere de suflet și uzură nervoasă.
A vedea…