Între 1159 și 1185, o călugăriță, Herrada de Lansberg, se apuca în mănăstire să întocmească un tratat despre știința vremii pe care a pus-o într-o carte de învățătură numită Hortus deliciarum (Grădina deliciilor). Liniștiți-vă, nu e vorba despre plăcerile lumești cele păcătoase, ci despre nevinovatele delicii studioase pentru subiecte precum teologia și morala. Notăm însă numele unei femei în istoria scrisului (și ne simțim deja mai deștepți, dar și mai corecți politic), care lămurește pe deplin că nu, nu e adevărat! I-a spus ei Dumnezeu că treaba șade altfel: cele 7 arte liberale au fost inventate de către nimeni altul decât Duhul Sfânt. De aici rezultă că fie Hermes s-a împreunat degeaba cu Filologia, fie nici nu s-a împreunat și doar gura a fost de el.
De altfel Hermes, a.k.a. Mercur, știm precis (din alte surse, călugărița de mai sus are altă părere) că era bun de gură, căci, spuneau grecii și romanii, inspira oamenii de litere, dar la fel de bine era considerat patronul hoților. Astfel a ajuns și retorica să fie asociată cu sofiștii, niște hoți de cuvinte, care te păcăleau ca să te aducă la părerea lor și să te convingă să crezi în ceea ce îți spun ei. Slavă Sfântului Duh că nu mai avem printre noi asemenea ticăloși în zilele noastre! Hermes/Mercur rămâne cel dintâi sofist, dar poate n-ar fi fost așa grav, căci, vorba ceea, nici toți preoții nu prea sunt duși la biserică și nici nu sunt ușă de închinat. Problema e că Hermes aparținea ca reper vechiului set de credințe, care trebuia înlocuit. Astfel, părinții Bisericii au decretat că Hermes/Mercur, laolaltă cu toate zeitățile, erau totuna cu diavolul, iar toate creațiile sale (inclusiv retorica) erau copii ai lui Satan. E atât de simplu: creezi două tabere, una bună și una rea, și arunci orice potențial adversar care prezintă cea mai mică urmă de amenințare în tabăra cealaltă! Între timp și această metodă s-a pierdut, nu se mai practică în zilele noastre...
