Mituri în relații: Cenușăreasa

Vreau să fac o mărturisire și să împărtășesc din viața personală cea mai halucinantă acuzație care mi s-a adus vreodată într-o relație: ‘Tu nu mă iubești, pentru că nu ai nevoie de mine!’. Argumentele pentru acest reproș m-au năucit pe moment: eram prea independent, mă descurcam foarte bine și fără o femeie, în perioada aceea creșteam singur și un copil fără niciun ajutor.

Replica mea nu a fost oricum nici convingătoare și nici bine primită:

‘Eu credeam că suntem împreună tocmai pentru că NU am nevoie de tine!’

În acea relație, personajul principal feminin a recunoscut în cele din urmă că își dorește pe CINEVA ‘bun’, practic pe cineva cu care să-și creeze legături, în traducere co-dependent (mai ales el de ea). I-am răspuns: ‘Vezi? De-aia nu putem fi împreună în continuare. Eu nu sunt CINEVA. Ar însemna că pentru tine sunt un oarecare și că sunt de înlocuit. Pentru femeia MEA sunt de neînlocuit. La fel și EA pentru mine.’ Așa se și face că, la finalul acelei relații, a întâlnit pe CINEVA, iar eu am cunoscut-o pe... EA.

A fi într-o relație pentru că ‘ai nevoie de cineva’ nu înseamnă neapărat a fi într-o ‘relație de iubire’, ci în triunghiul dramatic salvator – victimă – agresor. ‘Te iubesc pentru că nu am nevoie de tine!’ face dintr-un cuplu spațiul de împărtășire ideal pentru cei doi parteneri, care sunt liberi să aleagă să fie împreună, nicidecum stau unul cu altul pentru că sunt constrânși și nu au încotro.

Mituri despre relații: Romeo și Julieta

Tot ceea ce trăim are în spate un scenariu, ca un pilot automat. Controlul îl deține sistemul nostru de credințe, care ne dă direcția a tot ceea ce ni se întâmplă. Pentru majoritatea oamenilor, nu este adevărat ceea ce este adevărat și cât se poate de evident, ci este adevărat ceea ce cred ei că este adevărat. Așa ajung să trăiască în holograme și proiecții despre propria viață, preferând impresiile și visarea în locul realității.

Oamenilor le place să fie mințiți și caută confirmări care să le valideze alegerile. Așa se face că, în etapa de viață în care nu sunt pregătiți să renunțe la iluziile lor, iau contact cu terapeuți, clarvăzători, ghicitori care le confirmă că așa este, ei au dreptate să spere și că, într-adevăr, așa va fi. Numai că după ce timpul face așteptările să devină cenușă, sosește momentul de trezire. Stai așa că nu era așa! Atunci vine rătăcirea cea de pe urmă când, cel ce-i spune omului adevărul în față, devine dușmanul său.

La limita aceasta foarte fragilă între speranță, așteptare, iluzie, închipuire, confirmare și adevăr înoată numeroase povești de iubire. Toate sunt scăldate în experiența și fricile tuturor celor ce au trăit și au iubit de-a lungul timpurilor, deci în inconștientul colectiv.

Într-o viziune lucidă, să spunem că sistemele, prin instituțiile lor, nu-și doresc niciodată oameni fericiți și independenți! Statul, școala, Biserica au nevoie de oameni nefericiți și dependenți ca să existe. Oamenii care gândesc singuri și care ies din turmă nu pot fi controlați, ori pentru atâția păstori trebuie carne de miel, iar la atâția stăpâni care ajung să guste puterea e nevoie de cât mai mulți oameni cu mentalitate de sclavi, altfel cum ar putea să-și etaleze puterea?! Cum ar putea afirma atâția ‘Ia uite cine sunt eu!’ dacă n-ar avea cine să-i admire, să-i preamărească și să-i lingușească aspirând ca, într-o bună zi, să se înfrupte la fel ca ei sau, încă și mai bine, să le ia locul și să-i vadă la mâna lor.

Mituri în relații: sufletele gemene

Printre programele care sunt implementate la nivelul speciei umane poate cel care stârnește cele mai multe suspine și aprinde cele mai înflăcărate fantezii este cel al sufletelor gemene. Teoria cu pricina pretinde că fiecare o are o jumătate perfectă de sex opus. Una singură. Aceasta ar fi sufletul nostru geamăn, după care tânjim uneori fără să-l întâlnim în această viață. Jumătatea noastră perfectă, conform teoriei sufletelor gemene, ar fi creată pentru noi de la începutul timpurilor și rămâne aceeași până la finalul veacurilor.

Fără intenția de a frânge inimi sau de a tăia aripi, chiar sub acuzația de răceală, cruzime ori sadism, e timpul să ne trezim la realitate din această proiecție. Iubirea neîmplinită se întemeiază adesea pe această perspectivă a cuplului condamnat la nefericire din cauze externe: de obicei, îndrăgostiții se întâlnesc în momente nepotrivite, când cel puțin unul este indisponibil, sau părinții ori societatea se opun. Iubirea imposibilă și nefericirea în dragoste se pare că sun o modă romantică (și aici vorbim chiar de curentul literar și artistic romantic) mereu la modă. La baza acestui curent ar sta un pasaj din Platon (în Banchetul), care povestește că, la început, oamenii erau ca niște sfere hermafrodite (adică și bărbat și femeie în același timp) ce deveniseră atât de puternice încât zeii au hotărât să le spargă în două pentru a nu se mai simți amenințați. De atunci, fiecare își caută jumătatea pentru a forma din nou sfera perfectă. 

E adevărat că sfera există, dar oamenii nu știu să o caute! Cu toții aspirăm spre ieșirea din dualitate și spre întoarcrea în UNU, în Spirit, care nu este nici bărbat, nici femeie, ci doar este. Jumătatea perfectă există! De întâlnit o întâlnim mereu: dacă ești într-o relație, partenerul tău este jumătatea perfectă, dacă ai ieșit dintr-o relație, fostul partener era jumătatea perfectă, iar viitorul partener va fi și el jumătatea perfectă. Perfectă pentru nivelul tău de evoluție din acel moment. 

Mituri în relații: "Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…"

Printre dependențele cele de toate zilele, dependența de iluzie este probabil la fel de frecventă ca și frica de singurătate, dacă nu reprezintă cumva chiar o supapă a sa. Iar când mintea împinge egoul să creadă că ceea ce-și imaginează este și adevărat, atunci orice sprjin din exterior este binevenit ca argument.

Basmele oferă un asemena prilej de iluzionare prin finalul lor fericit. Când vine vorba de iubire, toată lumea suspină și își dorește fuziunea din noaptea nunții care să dureze veșnic. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți... Se ignoră două semnificații-capcană codificate în happy end.

În primul rând e naiv să nu observăm că orice basm se termină în noaptea nunții. Nu ne spune nimeni ce s-a întâmplat după noaptea nunții și nici măcar în noaptea nunții. Oare ginerele o fi fost suficient de bărbat? Oare mireasa o fi fost frigidă? Dar a doua zi ce s-o fi întâmplat? Oare au existat nențelegeri legate de banii câștigați? Nu cumva s-or fi amestecat familiile celor doi în treburile cuplului? Și cât au trăit împreună? Au ajuns amândoi bătrâni? A rămas vreunul văduv și s-a recăsătorit?

Basmul ne lasă, de fapt, în punctul culminant al relației! Nunta este deznodămâtul călătoriei eroului, care primește recompensa pentru eforturile sale. Dar în momentul în care prințul primește mâna fetei de împărat și cei doi devin rege și regină începe o nouă călătorie: călătoria relației. Aventura în doi. Fiecare dintre cei doi s-au dovedit demni unul de celălalt: el prin curaj, înțelepciune și sociabilitate, ea prin răbdare, fidelitate și puritate. Basmul descrie calea maestrului, luarea în stăpânire a propiei persoane, maturizarea. Eroul este un individ care se dovedește apt pentru relație! Dar fiecare relație are legile ei, care integrează și depășesc tot ceea ce a învățat individul. Relația este pasul următor, călătoria în doi spre un nivel superior al sinelui.