Vreau să fac o mărturisire și să împărtășesc din viața personală cea mai halucinantă acuzație care mi s-a adus vreodată într-o relație: ‘Tu nu mă iubești, pentru că nu ai nevoie de mine!’. Argumentele pentru acest reproș m-au năucit pe moment: eram prea independent, mă descurcam foarte bine și fără o femeie, în perioada aceea creșteam singur și un copil fără niciun ajutor.
Replica mea nu a fost oricum nici convingătoare și nici bine primită:
‘Eu credeam că suntem împreună tocmai pentru că NU am nevoie de tine!’
În acea relație, personajul principal feminin a recunoscut în cele din urmă că își dorește pe CINEVA ‘bun’, practic pe cineva cu care să-și creeze legături, în traducere co-dependent (mai ales el de ea). I-am răspuns: ‘Vezi? De-aia nu putem fi împreună în continuare. Eu nu sunt CINEVA. Ar însemna că pentru tine sunt un oarecare și că sunt de înlocuit. Pentru femeia MEA sunt de neînlocuit. La fel și EA pentru mine.’ Așa se și face că, la finalul acelei relații, a întâlnit pe CINEVA, iar eu am cunoscut-o pe... EA.
A fi într-o relație pentru că ‘ai nevoie de cineva’ nu înseamnă neapărat a fi într-o ‘relație de iubire’, ci în triunghiul dramatic salvator – victimă – agresor. ‘Te iubesc pentru că nu am nevoie de tine!’ face dintr-un cuplu spațiul de împărtășire ideal pentru cei doi parteneri, care sunt liberi să aleagă să fie împreună, nicidecum stau unul cu altul pentru că sunt constrânși și nu au încotro.
