- Nu-i așa că părinții știu ei mai bine ce mai bine pentru copiii lor?
- NU!
Unul din îndemnurile devenite clișeu în ședințele de consiliere este: ‘Dă-te jos de pe copilul tău! Ești DOAR MAMA LUI sau DOAR TATĂL LUI, nu ești DUMNEZEUL LUI! Mulți părinți ajung să se comporte ca și cum ei ar fi singurii responsabili să-și protejeze odrasele și să-i ferească ‘de greșeli’ (e vorba despre ce consideră ei că au fost ‘greșeli’ în propria viață), atingând cote impresionante de hiperprotecție, combinată cu gelozia. Ce învață copilul dintr-o astfel de atitudine bazată evident pe FRICĂ:
1. LUMEA este un MEDIU OSTIL, în care trebuie permanent să te aperi de pericole, să te protejezi, să stai cu garda sus.
2. El este CENTRUL UNIVERSULUI! Prin urmare, să nu ne mire că produsul acestui tip de educație parentală devine egoist, narcisit, cu dificultăți de integrare socială. Părintele este cel care îi încurajează aceste trăsături de caracter, făcându-l să trăiască într-o sferă izolată de exteriorul amenințător, astfel încât copilul ajunge să se creadă STĂPÂN, inclusiv STĂPÂNUL PĂRINTELUI, din moment ce e vorba doar despre LUMEA LUI, DESPRE EL și despre BINELE LUI. Despre el și ceilalți, despre el și lupta cu restul lumii, din care trebuie să iasă învingător, dezvoltându-și astfel abilități de separare și distrugere, nicidecum de cooperare și creație.
3. DEPENDENȚA. Părintele este singurul care îl poate proteja, el nu poate avea încredere în nimeni altcineva și orice altă persoană trebuie să treacă prin filtrul părintelui.
4. NEÎNCREDEREA ÎN SINE. Copilul nu se descurcă singur, părintele este mare, copilul e întotdeauna mic și neputincios, la orice vârstă, și nu face față singur. În fapt, nevoia nu este a copilului, ci a părintelui. Părintele are nevoie ca copilul să aibă nevoie de el! Din rănile sale, din frica sa de a nu fi respins sau abandonat, din frica de a nu avea un rost pe lume.
5. FRUSTRAREA ȘI NEMULȚUMIREA. Pe măsură ce copilul înaintează spre stadiul de adult acumulează furie, devine rebel și acuzator, întrucât personalitatea lui este suprimată și începe să intre în conflict cu modelul parental care își dă seama că se impune cu forța. Pe măsură ce copilul încearcă să evadeze de sub autoritatea abuzivă, părintele își întărește mecanismele de control, devine nemulțumit de copil, deci părinte critic, îi contestă deciziile și îi arată în orice împrejurare că el știe mai bine decât copilul. PĂRINTELE ARE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE, IAR COPILUL ÎNTOTDEAUNA GREȘEȘTE!