Lansare de carte, Gaudeamus, 16 noiembrie 2018: CARTEA RELAȚIILOR

''Relațiile... Le dorim, le plănuim, le așteptăm, le construim, le distrugem, le deplângem... Uneori le savurăm și le trăim plenar. Și aceasta de mii de ani...

Relațiile sunt principala cauză a stresului, deci și a îmbolnăvirii, la toate nivelurile: fizic, emoțional, spiritual. Află din „Cartea Relațiilor” ce anume nu merge de fapt în relațiile tale și cum să scapi de frică în favoarea iubirii. Inegalabilul Valeriu Pănoiu îți împărtășește în cartea de față analizele sale profunde și, cu inconfundabilul său stil tonic și constructiv, îți arată cum să tragi linie și cum s-o iei de la capăt cu mai multă înțelepciune.

Învață cum să-ți refaci cea mai importantă relație din viața ta: cea cu tine însuți. Apoi folosește ghidajul lui Valeriu Pănoiu pentru a-ți vindeca relațiile existente și pentru a crea unele noi care să-ți aducă adevărata împlinire!''

Editura For You

Eșecul în dragoste! Cum să omori relația în 3 pași?

Est modus in rebus zicea poetul latin Horațiu, adică există o măsură în toate. Chiar și în dragoste. Conform legilor universale, extremele se ating, așa că orice ajunge să fie prea mult devine prea puțin. Excesul devine lipsă. Tot ce facem nemăsurat se întoarce împotriva noastră.

Prea multe acțiuni sunt justificate din dragoste, când în realitate iubirea este confundată cu altceva. Există o serie de comportamente care sabotează relația prin care una dintre părți nu înțelege de obicei că devine agresor prin simplul fapt că încalcă legea echilibrului și dă prea mult, se implică prea mult, face prea mult. Următoarele demersuri ajung să omoare lent relația și să împingă partenerul/partenera în afara cuplului sau chiar în brațele altcuiva.  

1. Pune-l pe el/pune-o pe ea pe locul 1 și uită de tine!

Nu poți da de unde nu ai! Orice relație de iubire sănătoasă începe cu iubirea de sine! Până nu te placi pe tine și nu te accepți așa cum ești, nu poți conviețui sănătos pe termen lung cu altcineva. Ca să-i dai altuia, trebuie să-ți dai mai întâi ție!

Când cineva nu se consideră suficient de frumos, de merituos și de important în propria viață, va căuta sub masca iubirii să-și dea importanță în viața altcuiva. Astfel, ajungi să-i dai partenerului ceea ce ți-ar plăcea să primești tu, în primul rând atenție, confirmări, validare. Frica ta de a nu fi sufcient de bun te face să distorsionezi realitatea și să vezi în partener ceea ce crezi că tu nu ești. Astfel, ajungi să-l urci pe un piedestal și să-l idolatrizezi, uitând că relația este despre doi oameni egali și complementari, yin și yang.

Căsătoria între călăi și victime: Raiul devoratorilor de suflete

Una din metodele de contracepție sigure 100% este sarcina. Cealală este abstinența, dar nu dezvoltăm aici subiectul. Când ești gravidă, una dintre veștile bune este că nu mai poți rămâne gravidă.

În relații, o metodă perfectă de contracepție este... căsătoria. Cuplul sau, cel mai bine, căsătoria este cel mai bun loc unde te poți ascunde. A fi într-o relație oficială, asumată, publică reprezintă o formă excepțională de protecție. Căci legile interzic bigamia, ceea ce înseamnă că o veste la fel de bună cât timp ești căsătorit este că nu te mai poți căsători. Una din lecțiile majore ale încarnării noastre pe această planetă este aceea de a învăța să facem alegeri și să luăm decizii. Natura umană fiind prin excelență duală întârzie cât poate procesul, se agață, găsește scuze, se ascunde. Iluzia formei caută permanent în exterior motive să se justifice.

La fel cum fac părinții nefericiți care nu se despart punând presiune pe copii și făcând din copii o scuză pentru neputința lor, la fel se întâmplă în căsniciile unde vina nu poate fi aruncată pe copii. Atunci există soțul sau soția ori căsnicia în sine ca instituție să valideze alegerea de a nu întrerupe o relație care-i otrăvește nu doar pe cei doi, ci pe toți cei din jur. În aceste situații, căsătoria este paravanul perfect după care se ascunde umbra celui nefericit și frustrat. Amantul însurat susține că nu poate divorța așa ușor de soția lui. E soția lui. De fapt, are nevoie de ea ca să nu-și asume deciziile și să vâneze beneficii compensatorii. Amantul însurat sau amanta căsătorită vând iluzia că divorțează, dar în 90 % dintre cazuri ei susțin că vor să divorțeze, dar nu pot. Adevărul este că nu vor! Ei își doresc din tot sufletul și din tot trupul amantul/amanta, dar au nevoie de soț/soție! Ei le asigură polița de asigurare, garanția libertății personale. 

Soțul și soția împlinesc nevoile. Amantul și amanta împlinesc dorințele.

Ideal este ca soțul și amantul, respectiv soția și amanta să fie una și aceeași persoană.

Se poate spune că fericirea apare când nevoile coincid cu dorințele.

Curajul care încheie o relație karmică

Niciunui om nu-i poți dărui mai multă iubire decât este el capabil să primească. Expus la stimuli, orice om preia însă din vibrația celor de lângă el, iar în vremurile actuale, în care vibrația planetei noastre crește și timpul se accelerează, are loc o echilibrare în viteză a karmei la nivel planetar. Această echilibrare karmică vizează desigur raportul între Lumină și întuneric.

Trăim vremuri în care, dincolo de karma individuală, prin care ni se întoarce tot ceea ce le-am făcut altora în alte vieți, contribuim la karma colectivă. De aceea, tot mai multe ființe de Lumină sunt trimise să ne ajute să facem față invaziei de trăsături negative pe care le manifestă din ce în ce mai înverșunat aceia aflați printre noi care nu au ales Lumina. Creșterea capacității de a manifesta iubirea în toate formele sale reprezintă sensul evoluției noastre ca ființe conștiente. Partea negativă, întunecată, este preferata celor care:

• sunt obsedați să controleze, să conducă și să distrugă viața altora;
• au sufletul negru de ură și răzbunare; mulți spun că au și credință în Dumnezeu, numai că Dumnezeul lor este unul răzbunător, care face dreptate (evident, dreptatea lor) și le împlinește blestemele;
• dau dovadă de o lăcomie care-i împinge să-i calce pe alții în picioare pentru a-și atinge scopurile.

Una dintre formele prin care se echilibrează balanța karmică sunt bolile psihice. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estima că în 2020 despresia se așteaptă să fie principala cauză de îmbolnăvire în lumea civilizată, iar bolile mintale, care afectează o treime din populația planetei, în Europa se îndreaptă spre primul loc pe lista cauzelor deceselor.

‘De ce proasta aia, grasă și urâtă a reușit, iar eu nu?!’

Nu bărbații excelează la capitolul misoginism. Majoritatea persoanelor misogine se ascund în trup de femeie. Bărbații iubesc femeile mai mult decât se iubesc ele pe ele și între ele. Tocmai modul în care femeile abordează feminitatea le-a permis bărbaților să-și mențină poziția dominantă.

În conformitate cu legea karmei, sufletele se încarnează pentru a trăi pe propria piele ceea ce i-au făcut pe alții să trăiască până când se ajunge la o stare de echilibru a experiențelor prin înțelegere, înțelepciune, iubire și iertare. În perioada curentă de echilibrare între masculin și feminin se nasc multe spirite care au trăit ca bărbați misogini în alte vieți, iar acum vin pe lume în corp de femeie ca să învețe să iubească femeile. Iar asta e posibil dacă femeile cu atâtea vieți de bărbat la activ învață să iubească feminitatea și să se iubească pe ele ca femei. Energia lor predominantă este cea masculină, posibil să se fi născut în familii unde cel puțin unul din părinți și-ar fi dorit ca ele să fi fost băiat, nu fată, dezvoltând o independență și o latură luptătoare în opoziție cu cerințele propriului trup. Aceste femei cu energie masculină atât de debordantă mult au persecutat, abuzat, umilit femeile în alte vieți. Numai că în prezent planeta noastră își ridică vibrația, iar valorile feminine de iubire, compasiune, altruism, grijă, protecție, vindecare și blândețe revin la putere.

Pentru că aceste suflete încarnate ca femei acum au pedepsit femeile în viețile de bărbat, în această viață, ca femei, se pedepsesc pe ele însele. Multe se sabotează repetându-și: ‘Mai bine eram bărbat!’ ‘Numai bărbații au succes în viață!’ ‘Dacă eram bărbat, sigur aveam o viață ușoară!’ ‘E greu să fii femeie!’

Autoflagelarea, autosabotarea și masochismul fac parte din programele de negare a propriei feminități pe care și le induc unele femei. Și cum să te iubești pe tine ca femeie din moment ce îți negi propria feminitate, considerând că ești greșită și automat inferioară sau datoare permanent să demonstrezi cât ești de bună?!

Până ce feminitatea va străluci la intensitatea luminoasă la care a fost creată, femeile care nu se iubesc pe ele nu pot iubi nici alte femei, fiind responsabile pentru discordia ce bântuie neamul femeiesc. Mai mult, multe dintre ele își educă fiicele în același spirit al neajunsurilor feminine. Negându-și feminitatea, femeile au împrumutat comportamentul bărbaților, nu doar în versiunea sa superioară – curaj, ambiție, inițiativă, decizie, responsabilitate, hotărâre – ci și în vibrațiile joase.

Mituri în relații: Cenușăreasa

Vreau să fac o mărturisire și să împărtășesc din viața personală cea mai halucinantă acuzație care mi s-a adus vreodată într-o relație: ‘Tu nu mă iubești, pentru că nu ai nevoie de mine!’. Argumentele pentru acest reproș m-au năucit pe moment: eram prea independent, mă descurcam foarte bine și fără o femeie, în perioada aceea creșteam singur și un copil fără niciun ajutor.

Replica mea nu a fost oricum nici convingătoare și nici bine primită:

‘Eu credeam că suntem împreună tocmai pentru că NU am nevoie de tine!’

În acea relație, personajul principal feminin a recunoscut în cele din urmă că își dorește pe CINEVA ‘bun’, practic pe cineva cu care să-și creeze legături, în traducere co-dependent (mai ales el de ea). I-am răspuns: ‘Vezi? De-aia nu putem fi împreună în continuare. Eu nu sunt CINEVA. Ar însemna că pentru tine sunt un oarecare și că sunt de înlocuit. Pentru femeia MEA sunt de neînlocuit. La fel și EA pentru mine.’ Așa se și face că, la finalul acelei relații, a întâlnit pe CINEVA, iar eu am cunoscut-o pe... EA.

A fi într-o relație pentru că ‘ai nevoie de cineva’ nu înseamnă neapărat a fi într-o ‘relație de iubire’, ci în triunghiul dramatic salvator – victimă – agresor. ‘Te iubesc pentru că nu am nevoie de tine!’ face dintr-un cuplu spațiul de împărtășire ideal pentru cei doi parteneri, care sunt liberi să aleagă să fie împreună, nicidecum stau unul cu altul pentru că sunt constrânși și nu au încotro.

Hoții de identitate! Părinții căpcăuni mănâncă viața copiilor

- Nu-i așa că părinții știu ei mai bine ce mai bine pentru copiii lor?

- NU!

Unul din îndemnurile devenite clișeu în ședințele de consiliere este: ‘Dă-te jos de pe copilul tău! Ești DOAR MAMA LUI sau DOAR TATĂL LUI, nu ești DUMNEZEUL LUI! Mulți părinți ajung să se comporte ca și cum ei ar fi singurii responsabili să-și protejeze odrasele și să-i ferească ‘de greșeli’ (e vorba despre ce consideră ei că au fost ‘greșeli’ în propria viață), atingând cote impresionante de hiperprotecție, combinată cu gelozia. Ce învață copilul dintr-o astfel de atitudine bazată evident pe FRICĂ:

1. LUMEA este un MEDIU OSTIL, în care trebuie permanent să te aperi de pericole, să te protejezi, să stai cu garda sus.

2. El este CENTRUL UNIVERSULUI! Prin urmare, să nu ne mire că produsul acestui tip de educație parentală devine egoist, narcisit, cu dificultăți de integrare socială. Părintele este cel care îi încurajează aceste trăsături de caracter, făcându-l să trăiască într-o sferă izolată de exteriorul amenințător, astfel încât copilul ajunge să se creadă STĂPÂN, inclusiv STĂPÂNUL PĂRINTELUI, din moment ce e vorba doar despre LUMEA LUI, DESPRE EL și despre BINELE LUI. Despre el și ceilalți, despre el și lupta cu restul lumii, din care trebuie să iasă învingător, dezvoltându-și astfel abilități de separare și distrugere, nicidecum de cooperare și creație.

3. DEPENDENȚA. Părintele este singurul care îl poate proteja, el nu poate avea încredere în nimeni altcineva și orice altă persoană trebuie să treacă prin filtrul părintelui.

4. NEÎNCREDEREA ÎN SINE. Copilul nu se descurcă singur, părintele este mare, copilul e întotdeauna mic și neputincios, la orice vârstă, și nu face față singur.  În fapt, nevoia nu este a copilului, ci a părintelui. Părintele are nevoie ca copilul să aibă nevoie de el! Din rănile sale, din frica sa de a nu fi respins sau abandonat, din frica de a nu avea un rost pe lume.

5. FRUSTRAREA ȘI NEMULȚUMIREA. Pe măsură ce copilul înaintează spre stadiul de adult acumulează furie, devine rebel și acuzator, întrucât personalitatea lui este suprimată și începe să intre în conflict cu modelul parental care își dă seama că se impune cu forța. Pe măsură ce copilul încearcă să evadeze de sub autoritatea abuzivă, părintele își întărește mecanismele de control, devine nemulțumit de copil, deci părinte critic, îi contestă deciziile și îi arată în orice împrejurare că el știe mai bine decât copilul. PĂRINTELE ARE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE, IAR COPILUL ÎNTOTDEAUNA GREȘEȘTE!

Devoratorii de suflete

Realitatea virtuală prin rețelele de socializare a dat inevitabil curs inclusiv unei patologii. Mulți indivizi dezechilibrați mental și emoțional sau cu grave frustrări în realitatea fizică își consumă acum fanteziile nu doar în capul lor, ci în spațiul public. Flirtul cu multiple persoane simultan sau voyeurismul sunt practici curente cu rol de compensație, un fel de versiuni soft de video chat, consum pornografic sau prostituție. Rețelele de socializare au făcut să se deverseze în lumea virtuală numeroase aspecte ale subconștientului, care avea nevoie de niște supape ca să defuleze. Bărbați căsătoriți abordează fete frumoase după o ceartă cu nevasta, iar femei nefericite în relații acceptă un joc aparent nevinovat de seducție în care primesc aluzii licențioase care le apasă butoanele neîmplinirii.

Rețelele de socializare au așadar și ele umbra lor, pe lângă toate beneficiile de informare, socializare, conectare, etc. Iar la umbră, persoane respectabile, care țin enorm la imaginea lor în viața reală își consumă pornirile primare nestăpânite. Dialoguri precum următorul nu sunt deloc neobișnuite:

- Bună, ești foarte frumoasă. M-ai sedus, te apreciez, ești o regină pentru mine. Când bem o cafea?

- Mulțumesc de aprecieri, sunt într-o relație, am o familie frumoasă, nu caut compania altui bărbat.

- Doar așa, ca prieteni. Oricând sunt aici pentru tine, frumoasa mea, dacă ai nevoie de ceva... Eu încep oricum să mă îndrăgostesc de tine...

Unii confundă rețeaua de socializare cu un teren de vânătoare unde se duce o goană după pradă în scop de împerechere. La adăpostul anonimatului sau al disimulării se manifestă noi forme de agresivitate și hărțuire sexuală. 

Și totuși, ce caută acești oameni? Ce caută un bărbat care corespondează cu mai multe femei deodată? De multe ori, după contactul din spațiul virtual, discuția se mută în privat, pe telefon (mesaje, în principal). Un bărbat vânător de meserie nici nu se folosește neapărat de un cont virtual. El face avansuri în viața reală, colecționează numere de telefon, întâlniri, ba chiar are o agendă cu programări și cu rezervări de hotel. Doar asemenea specimene au existat și înainte de inventarea calculatorului.

Femei care pedepsesc bărbații

După mii de ani de patriahat, trăim la începutul mileniului III o criză de identitate fără precedent. Bărbații și femeile nu își mai găsesc locul într-o lume în care rolurile s-au inversat. Bărbații își tatuează sprâncenele și se epilează pe picioare, în timp ce femeile sunt neobosite în a produce resurse și își cresc cu mândrie singure copiii. În lumea creștină, religia a impus misoginismul și intoleranța, în timp ce Iisus vorbea umai despre iubire și pace.

Începutul secolului XXI aduce transformări majore la nivel planetar, ale căror semne s-au arătat timid după 1900, odată cu acordarea dreptului de vot femeilor de către un număr din ce în ce mai mare de state. Un nou val de energie reașază relațiile dintre bărbați și femei. Planeta se acordează pe o frecvență feminină, care în primă fază este normal să atingă stări extreme. Civilizația patriarhală și rolul bărbatului dominator ce are numai drepturi sunt pe cale să expire. Femeile, reduse în trecut la rolul de servitoare și purtătoare de material genetic, sunt reabilitate și își reclamă din nou egalitatea cu bărbații. 

Feminismul, în elanul său frenetic de ridicare a vibrației feminine, a căzut în capcana unui orgoliu care a stricat echilibrul. Femeile, în loc să-și reia locul lor de femei, aflat pe picior de egalitate cu bărbații în planul divin, au făcut mara greșeală de a lua locul bărbaților, astfel încât bărbații nu mai știu nici cum să se comporte, nici cum să se definească, nici cum să se conformeze așteptărilor femeilor. Departe de noi gândul de a-i transforma pe ‘bieții’ bărbați în niște victime, întrucât și ei au profitat la maxim de această criză, lăsând responsabilitățile pe umerii femeilor, cultivând atașamentele, dependențele și preferând confortul. Bărbații s-au infantilizat, confundând partenera cu mama, în timp ce femeile s-au maturizat forțat, tratându-și partenerii ca pe niște copii, întrucât și ei le-au permis.

Mituri despre relații: Romeo și Julieta

Tot ceea ce trăim are în spate un scenariu, ca un pilot automat. Controlul îl deține sistemul nostru de credințe, care ne dă direcția a tot ceea ce ni se întâmplă. Pentru majoritatea oamenilor, nu este adevărat ceea ce este adevărat și cât se poate de evident, ci este adevărat ceea ce cred ei că este adevărat. Așa ajung să trăiască în holograme și proiecții despre propria viață, preferând impresiile și visarea în locul realității.

Oamenilor le place să fie mințiți și caută confirmări care să le valideze alegerile. Așa se face că, în etapa de viață în care nu sunt pregătiți să renunțe la iluziile lor, iau contact cu terapeuți, clarvăzători, ghicitori care le confirmă că așa este, ei au dreptate să spere și că, într-adevăr, așa va fi. Numai că după ce timpul face așteptările să devină cenușă, sosește momentul de trezire. Stai așa că nu era așa! Atunci vine rătăcirea cea de pe urmă când, cel ce-i spune omului adevărul în față, devine dușmanul său.

La limita aceasta foarte fragilă între speranță, așteptare, iluzie, închipuire, confirmare și adevăr înoată numeroase povești de iubire. Toate sunt scăldate în experiența și fricile tuturor celor ce au trăit și au iubit de-a lungul timpurilor, deci în inconștientul colectiv.

Într-o viziune lucidă, să spunem că sistemele, prin instituțiile lor, nu-și doresc niciodată oameni fericiți și independenți! Statul, școala, Biserica au nevoie de oameni nefericiți și dependenți ca să existe. Oamenii care gândesc singuri și care ies din turmă nu pot fi controlați, ori pentru atâția păstori trebuie carne de miel, iar la atâția stăpâni care ajung să guste puterea e nevoie de cât mai mulți oameni cu mentalitate de sclavi, altfel cum ar putea să-și etaleze puterea?! Cum ar putea afirma atâția ‘Ia uite cine sunt eu!’ dacă n-ar avea cine să-i admire, să-i preamărească și să-i lingușească aspirând ca, într-o bună zi, să se înfrupte la fel ca ei sau, încă și mai bine, să le ia locul și să-i vadă la mâna lor.

Semnele începutului de sfârșit în cuplu

Da, iubitul meu! Da, iubita mea! Facem cum vrei tu! Acestea sunt propoziții care, spuse în mod repetat, ascund o frică și ne pun puterea personală în brațele partenerului. Inconștient, motivația poate fi teama de a nu fi respins sau părăsit. De asemenea, această nevoie de a face pe plac partenerului se manifestă de la început sau apare pe parcurs ca semn al unui comportament evitant, specific celor care preferă să fugă de confruntare sau de rezolvare, preferând să se retragă, să fugă, să se ascundă.

Una din cele mai mari lecții pe care oamenii le învață în relații este delimitarea spațiului personal. Stabilirea limitelor pentru sine și pentru ceilalți este un proces de negociere permanent. Cu prima limită pe care nu o impunem facem loc abuzului! Primul pas pe care partenerul îl face în teritoriul nostru și ne lasă indiferenți conduce la agresivitate sau umilință. Iar dacă iubești nu înseamnă că poți tolera orice comportament din partea partenerului! A fi iubit nu înseamnă a te lăsa umilit! Nu înseamnă să permiți orice așteptând ca celălalt să se prindă că îți face rău și să se schimbe, pentru că nu o va face. Nu se va opri. Cu cât nu vrei să superi ca să nu-l pierzi, cu atât începi să nu mai trăiești iubirea în care credeai că te afli, ci POVESTEA TA DESPRE IUBIRE! Iubirea e mai mult în capul tău! Iar majoritatea oamenilor se iluzionează că iubesc și că sunt iubiți! Lasă, așa e el/ea... Îl/O iubesc așa cum e... Poate se schimbă... DEPENDENȚA DE ILUZII ne face să nu vedem realitatea și să ne mințin singuri că lucrurile sunt în regulă când, de fapt, ceea ce considerăm normal, pentru că așa ne-am obișnuit, este aluat de suferință. 

Ei trăiesc O POVESTE DE IUBIRE pe care și-o spun singuri și de care încearcă să se convingă atât pe ei, cât și pe alții. Când nu taxezi comportamente abuzive și renunți la tine, ți-ai cedat puterea și ai rămas în cuplu să-ți iubești partenerul cu toată slăbiciunea ta.

Disperată sau disperat să intri într-o relație? Află ce șanse ai!

Conform legii atracției, Universul amplifică întotdeauna ceea ce emitem. Cu cât suntem mai nemulțumiți, cu atât atragem oameni și situații care ne fac să ne simțim din ce în ce mai nemulțumiți. Cu cât suntem recunoscători, cu atât avem mai multe motive să fim și ai recunoscători. Cu cât suntem mai frustrați, cu atât facem să ni se întâmple evenimente care ne frustrează și mai tare. De reținut exprimarea corectă: facem să ni se întâmple în loc de ni se întâmplă. Toate ne vin pentru că avem nevoie de ele și au un rost, ca să înțelegem și să trăim conștienți că sinele nostru cere să se manifeste aici și acum pe frecvența cea mai înaltă, în iubire, acceptare, iertare, recunoștință.

Una din cele mai mari frustrări în relații este tocmai frustrarea de a nu fi într-o relație. Sunt persoane care nici n-au încheiat socotelile cu fostul partener și deja merg la astrolog să întrebe când apare următoarea cucerire. În alte situații, trec ani de zile de secetă relațională în care nu se arată niciun pretendent, așa că moare speranța și se naște anxietatea.

Cei ce-și doresc să fie într-o relație și se gândesc intensiv la asta, mergând până la fixație sau obsesie, nu sunt într-o relație tocmai pentru că și-o doresc cu asemenea înflăcărare. Ei nu-și dau seama că se sabotează și își ard singuri șansele de a atrage un partener potrivit.

Vrei să fii eroul meu?

''- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripțoroaica de Scorpie.

Scorpia, cu o falcă în cer și cu alta în pământ și vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra și se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă și îi zbură un cap...'' (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, basm popular)

Basmele nu sunt doar pentru copii. Personajele din poveștile folclorice sunt arhetipuri,  deci prototipuri, mai pe înțeles roluri pe care le jucăm și le întâlnim în relații.

Scorpia, de pildă, este prototipul pentru femeia rea. În basme, Scorpia este o ființă supranaturală, un monstru feminin cu mai multe capete care scoate flăcări pe nări. Corespondentul masculin din basme este Zmeul, căruia i se spune cel rău, deși sună a pleonasm, întrucât Zmeu bun nu există, el întruchipând însăși forța răului. În limbajul curent, despre o femeie rea se vorbește ca despre Scorpia aia..., însă Zmeul exercită o fascinație care îi conferă putere de atracție, așa că termenul zmeu a intrat în vocabular ca o ispită interzisă, ceea ce nu e neapărat doar negativ... Pentru a descalifica un bărbat, i se spune Căpcăunul ăla... Căpcăunul are atributul de devorator, el fiind o amenințare la adresa copiilor pe care vrea să-i mănânce, un monstru cu formă de om a cărui diformitate îl face respingător și a cărui cruzime stârnește panică.

În relațiile personale, ca și în basme, răului i se opune o forță egală venită din tabăra binelui. Cineva trebuie să salveze un bărbat bun de o Scorpie și cineva trebuie să salveze de un Căpcăun o femeie aflată la ananghie. Astfel, multe femei și mulți bărbați au în sfârșit ocazia să devină cineva...

Iubirea în cuplu și dulcea otravă a vieții duble

Dualitatea este natura vieții. Forțele opuse aspiră permanent spre o reconciliere care să le scoată din separare și să le înalțe din nou în unitatea din care au coborât. Soarele se fugărește cu Luna în basme, Binele înfruntă răul de când lumea și pământul, masculinul este permanent atras de contopirea cu femininul pentru ca ambele energii să se reîntregească.

În relațiile interumane, dualitatea se manifestă deseori prin duplicitate. Individul ajunge să se dividă, să se scindeze, să trăiască două vieți paralele. Se întâmplă atunci când cineva implicat într-o relație intră în paralel într-o a doua relație. Din moment ce dualitatea aspiră spre unitate, duplicitatea pe termen lung obosește, frustrează, otrăvește, conduce la epuizare psihică și fizică. Scopul relației este resorbirea în întreg, 2 entități separate în planul fizic ce redevin 1. Când există 2 parteneri, care puțin probabil știu unul despre altul, se nasc rivalitatea și conflictul, adică lupta pentru supremație, deci pentru putere. Iar acolo unde jocul de putere intră pe ușă, iubirea iese pe geam. Iar minciuna și trădarea fac parte din mecanismele de putere prin minciună, control și manipulare. Când ascunzi ceva de partener, mai ales un flirt sau o a doua relație, tu știi ceva ce partenerul/soțul/soția nu știe, așadar deții puterea în cuplu. De multe ori această experiență este necesară tocmai pentru a înțelege că iubirea exclude rolurile de putere în cuplu.

Probabil cea mai importantă lecție de viață pentru orice om este să facă alegeri. În fiecare moment apar două posibilități, două opțuni, două drumuri. La răscruce, numai una dintre cele 2 variante ne face să mergem din nou pe o singură cale. Prin orice decizie, din 2 facem din nou 1. Tot ce nu alegi, te alege. Atunci când nu știi ce vrei pentru tine, creezi un gol pe care Universul îl umple imediat cu voința altcuiva. O să vrei ce vrea altcineva. Când nu te organizezi singur și nu știi ce să faci cu timpul tău, se găsește întotdeauna cineva să-ți planifice timpul și viața. 

A face alegeri unice ne dă forța de a merge pe drumul nostru și de a fi noi înșine, de a avea la noi întreaga putere personală. A alege ne permite să trăim la diateza activă. Eu aleg. Lipsa alegerii, persistența în indecizie și trăirea unor situații duble de viață ne trec la diateza pasivă. Eu sunt ales/aleasă. Posesorul este, în fapt, obiect posedat.

Unic înseamnă special, deci principal. A alege iubirea înseamnă a-ți da rolul principal în propria viață. Doi înseamnă secundar, deci al doilea. Al doilea atrage puterea în locul iubirii. Când oscilezi între doi parteneri, este clar că joci un rol secundar, atât în propria ta viață, cât și în viața celor doi. Ai, în schimb, două personaje principale care ți-au luat locul. Între ele, te împarți pe tine în două. Până și Dumnezeu a zis în Biblie Creşteţi şi vă înmulţiţi! (Facerea, 1, 28), nicidecum Creșteți și vă împărțiți!

Oriunde există al doilea în relația de iubire, sufletul se divide, se fragmentează în două jumătăți. Puterea înlocuiește iubirea. Cine trăiește relații paralele cu 2 parteneri, de fapt nu-și trăiește propria viață, ci trăiește viața celor 2, ajungând un trofeu pentru ambii, o manieră elegantă de a spune că este folosit în timp ce se iluzionează că îi iubește pe amândoi. Iubirea în cuplu presupune o alegere, adică o direcție unică, hotărâre și perseverență în acea alegere.

Iubirea este în primul rând o alegere! Alegerea de a te îndrăgosti în fiecare zi de același bărbat sau de aceeași femeie, de a fi numai cu el/ea și de a-i fi devotat/ă.

Sursa foto: https://breckenreid.com/double-life/

Moartea relației. Principalul motiv de divorț

Pe bună dreptate, se spune că natura unui om se revelează în două circumstanțe: când ajunge într-o poziție de putere și când iese dintr-o relație. În prima situație, beția puterii asupra altora îl face deseori să uite de unde a plecat. În a doua situație, despărțirea scoate la suprafață cele mai profunde trăsături de caracter. Gelozia, posesivitatea, lăcomia, răzbunarea, agresivitatea, minciuna, manipularea, șantajul pândesc din adâncuri și erup vulcanic. Toți copiii mamei-frică.

Despărțirea pune la încercare stăpânirea de sine, capacitatea de a lua decizii și de a fi consecvent, asumarea alegerilor, cinstea, corectitudinea, credința, încrederea în sine și în viitor. Proba supremă a despărțirii este ACCEPTAREA. Pentru cel ce ia decizia, acceptarea că nu se mai află la locul potrivit și s-a terminat misiunea lor împreună. Pentru cel ce este pus în fața faptului împlinit, acceptarea celui mai dezarmant adevăr: dacă celălalt spune că nu mai poate sau că nu mai vrea, e simplu. N-ai ce să mai faci! 

Marile daruri ale despărțirii sunt libertatea și independența. Bine, bine, și ce fac eu cu ele? se întreabă cel aflat în situația cu pricina. Ce face cineva cu atașamentele față de fricile sale? Ce faci când te-ai obișnuit cu răul? Adică ce faci cu dependența de suferință și nefericire? Și mai vin două întrebări fundamentale pentru cel/cea care care se opune despărțirii până la limita dezintegrării de sine.

1. Cine va mai fi de vină pentru viața mea de acum înainte?

2. Ce motiv o să am de acum înainte să mă mai plâng și să-mi mai plâng de milă? Cum o să mai fiu eu victimă sau erou?

Atașamentul, siguranța materială, dependența de suferință și nefericire, învinovățirea altuia, victimizarea și mila de sine sunt principalele beneficii la care nu vor să renunțe cei ce nu dau drumul partenerilor la finalul relației. Și mai este un beneficiu, poate cel mai odios: MILA. Cum să-l/să o las? Ce face el/ea fără mine? Cum o să se descurce? O să moară fără mine! Toată această enumerație conține atribute ale ORGOLIULUI. 

De multe ori despărțirea neacceptată prelungește agonia pe termen nelimitat, mai ales dacă se aruncă vina sau apare autoculpabilizarea. Dacă nu greșeam? Dacă puteam să fac mai mult? Dacă e totul din vina mea? Iar dacă celălalt este de vină și nu se trece peste, atunci relația între cei doi continuă de fapt, la nivel energetic. Partenerii sunt în continuare legați prin cel mai puternic string care ține doi oameni împreună: NEIERTAREA. Neiertarea unui fost partener sabotează orice relație ulterioară și trage înapoi orice cuplu nou întemeiat de cel ce nu îngroapă resentimentele.

O altă greșeală la despărțire, care de fapt nici nu este despărțire, este lipsa actului de limbaj declarativ. Ca să fie perfectată, o despărție corectă se face prin cuvinte! Că doar la început a fost cuvântul, așa că la final tot puterea lui instituie noua ordine a lucrurilor. Declarația consfințește o stare de lucruri prin corespondența directă dintre cuvinte și realitate, exact așa cum ofițerul de stare civilă pronunță: Vă declar căsătoriți! Finalul fără actul declarativ rămâne suspendat, anticipând episodul unui serial cu va urma... De atâtea ori unul dintre parteneri dispare fără urmă, fără preaviz și fără niciun cuvânt, iar cel/cea rămas/ă cu ochii în soare își trăiește mai departe în minte scenariul despre ceea ce ar fi putut să fie, pășind pe tărâmul anxietății.

Timpul întotdeauna se întoarce. Ceva lăsat netermint continuă să viețuiască și se manifestă atunci când găsește o supapă. Uneori, ceea ce a rămas neterminat cu cineva se continuă peste un timp cu altă persoană, pentru a consuma definitiv lecția neînsușită data trecută. Alteori apare în prim-plan exact persoana care a dispărut în ceață la un moment dat în trecut. După ani de zile, cei doi se reîntâlnesc pentru că intenția lor de a fi împreună din nou a fost atât de puternică încât și-au trăit viața creând contextul reîntâlnirii. Rostul este ca amândoi să-și răspundă la întrebarea Cum ar fi fost dacă? Cum ar fi fost dacă am fi fost împreună atunci sau cum ar fi fost dacă nu ne-am fi despărțit atunci? Ca la matematică: socoteala dăduse cu un rest care trebuia cheltuit. 

Adesea am mărturisit că mi-au luat 30 de ani să înțeleg ce-mi spunea mama de mic: dacă nu e la început, nu e pe urmă. Mult mai târziu am filtrat acest adevăr prin proverbul De unde nu e, nici Dumnezeu nu dă. Relațiile se cunosc din capul locului, iar direcțiile sunt evidente de la bun început. Lucrurile ori sunt, ori nu sunt. Orice relație se dezoltă din energia inițială a celor doi împreună, ca un copil ce se naște din cei doi părinți. Zestrea genetică a relației se conturează într-un timp care pare a respecta vibrația numărului 3 – unitatea Sfintei Treimi sau, în plan teresru, mama, tata și copilul. În 3 zile se pun bazele, în 3 săptămâni deja sunt evidente tiparele de comportament în cuplu, după 3-6 luni deja îndrăgostirea crește în iubire sau dă deja semne de involuție. Că noi ne mințim frumos și că nu ascultăm sufletul, ci mintea, e altceva. Dar întotdeauna știm de la început. Sufletul ne spune tot în 3 secunde. 

Există relații care se termină înainte de a începe, numai că oamenii nu acceptă asta nici după ce se termină propriu-zis. Și culmea e că tocmai asta era lecția pe care o preda sufletul permițând această experiență. Unii se chinuie până la sfârșitul vieții să întoarcă mortul de la groapă, hotărâți să meargă tot înainte. Că înainte era mai bine. Paradoxal, sunt oameni pentru care pare mai simplu să-și conducă volanul vieții uitându-se în oglinda retrovizoare.

Trecem peste cum se termină, când și dacă se temină sau nu se termină, mai rămâne să atingem cauza. Până la urmă, de ce se termină? Ce se întâmplă când doi oameni nu mai au nimic de împărtășit, nu se mai regăsesc unul lângă celălalt, nu mai cresc unul lângă celălalt, nu se mai înțeleg, nu mai suportă nici să împartă același spațiu? Răspunsul este cât se poate de evident: NIMIC. 

Tocmai acesta este răspunsul cel mai frecvent la întrebarea de ce se despart oamenii. DIN NIMIC. Cum bine a sintetizat o prietenă după primul său divorț. E adevărat, nu bea, nu mă bătea, nu mi-o trăgea... Nu se mai întâmpla nimic între noi. Doi străini în propria relație, ca un monstru cu două capete răpus de lanțul de la gât care-i leagă de cușcă.

Sensul vieții este curgerea, creșterea, expansiunea. Aceasta este direcția iubirii. Când sensul devine contrasens, nu mai rămâne nimic. Iar acest nimic, dacă este întreținut de cei doi, nu face decât să nimicească totul în jur. Nu mai bine vai de unul decât vai de doi? Altel, e vai de toți cei implicați în poveste.

Sursa foto: https://pro.psychcentral.com/exhausted-woman/2017/10/how-to-survive-a-divorce-with-a-narcissist/

Din Cartea Relațiilor: Busola relației

Orice relație are o busolă al cărei ac indică permanent direcția corectă. Există numai două energii în întregul Univers: IUBIREA și FRICA. Într-o relație de cuplu, sensul înaintării celor doi ar trebui să fie spre iubire. Când unul dintre cei doi sau ambii se rătăcesc, ajung să continue bântuind prin frică. În afara acestor două opțiuni, cale de mijloc nu există.   

Iubirea este expansivă, aduce creștere, abundență, armonie și echilibru pe toate planurile. În cuplu, este imposibil ca doi parteneri să fie la locul potrivit unul lângă altul și numai unul să crească, pe când celălalt să stagneze ori să involueze. Creșterea este apanajul iubirii, al celor ce dau permanent mai departe cu generozitate din binecuvântările lor. De exemplu, a crește copii sau alte viețuitoare ori a cultiva natura reprezintă un act de recunoștință prin care se dăruiește înapoi vieții darul primit prin iubirea care i-a adus pe cei doi împreună. Un cuplu fericit permanent crește ceva și, în primul rând, fiecare din cei doi parteneri se crește pe el: evoluează în studii și înțelegere, progresează la nivelul înțelepciunii, în plan social și profesional, dobândind mulțumire de sine, recunoaștere și apreciere din partea celorlalți. Proiectele de cuplu sunt esențiale pentru viața în doi, în paralel cu proiectele de viață individuale ale celor doi. Unul din parteneri poate să își încetinească ritmul pentru a-l ajuta pe celălalt, dar asta nu-i va produce frustrare, ci bucurie și împlinire.

Dacă se ajunge în punctul în care susținerea unuia deja a generat un dezechilibru pe care cel susținut nu-l mai poate corecta, simbioza celor doi îndrăgostiți de la început s- transformat înseamnă în relație de parazitare: unul este parazitul, iar celălalt este gazda. În altă terminologie, a luat naștere triunghiul psihologic salvator – victimă – agresor. Cel ce salvează îl agresează cu binele pe cel ce nu vrea de fapt să se ridice, iar el/ea se va ridica împotriva salvatorului devenind la rândul său agresor și răzbunându-se pe prea multul primit cu forța. Dincolo de relația de cuplu, la fel se întâmplă și în familile în care copiilor li se oferă prea mult, iar părinții se sacrifică și dau tot, creând de fapt copii nemulțumiți și nerecunoscători, ce se simt agresați de atâta preaplin, devenind călăii propriilor părinți. Căci cine dă mai mult decât e cazul, greșește, întrucât creează un dezechilibru. Iar cine încalcă legea echilibrului, plătește. 

Nevoia de a da prea mult se justifică adesea prin conceptul de dragoste. Îi dăm totul partenerului sau copilului chipurile pentru că îl iubim. Greșit! Astfel creăm un handicapat care ajunge să nu se mai descurce fără noi. Facem asta din ORGOLIU! Nu cumva să simtă că se poate descurca poate chiar mai bine fără mine. La fel și în cuplu: cum ai făcut ceva pentru ca partenerul/partenera să nu găsească altceva mai bun la alta sau la altul, cum tocmai tu i-ai plantat sămânța de a căuta în exterior. Pentru că ai strecurat un gând de frică și ai nevoie de o lecție pe care ți-ai creat-o singur/ă prin partener, ca să întorci frica în iubire. În al doilea rând, facem aceeași ispravă din cauza uneia din cele mai mari erori de gândire: INSUFICIENȚA! Avem impresia că nu facem destul, că nu dăm destul, că nu suntem destul. Este unul din exemplele clasice în care frica se deghizează în iubire.

Un cuplu sau o familie fericită se întemeiază pe ideea de SUFICIENȚĂ! A afirma că ai suficientă iubire, suficientă abundență, suficientă sănătate, suficient timp atrage mai mult din ceea ce afirmi. Așa funcționează legea atracției. 

Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua. (Marcu 4, 25) Crezi că ai? Vei avea mai mult, atragi iubirea, abundența, într-un cuvânt, suficiența. Crezi că nu ai? Din nou ai dreptate! Mai rău n-o să ai! O să ai mai multă lipsă, mai multă nefericire, mai multă sărăcie, mai multă insuficiență. Universul amplifică tot ceea suntem. Iubirea ne face să simțim mai multă iubire, frica ne dă tot mai multe motive să ne fie din ce în ce mai frică.

Dacă iubirea se recunoaște prin expansiune, FRICA este ușor de recunoscut prin forța sa de contracție. Frica micșorează, adâncește în nemulțumire, este restrictivă, diminuează, împuținează, reprimă. Într-un cuplu în care unul din cei doi se simte mai mic decât ar putea fi fără acel cuplu, deja busola a luat-o razna. Frica micșorează stima de sine, încrederea, exprimarea. Fiecare spirit încarnat ca bărbat sau femeie caută acel partener care îi dă libertate maximă de exprimare și susținere să-și deschidă aripile. Prin iubire, amândoi se înalță. Dacă unul se lasă copleșit de frică, a semnat condamnarea pentru amândoi, pentru că deja încep să coboare împreună.

O relație sau o căsnicie bazată pe frică nu are cum să fie bineplăcută lui Dumnezeu. Fiecare cuplu emană o energie care se împrăștie și contaminează tot ce este în jur: copii, familie extinsă, vecini, întreaga comunitate. Un cuplu care stă împreună din frică se autodistruge, ajungînd la involuție personală, nefericire, închidere în propria carapace, izolare, sentiment de prizonierat, certuri, scandal, violență și, inevitabil, boală. Frica este cea care accelerează procesele de degradare. Și câte familii nu stau  până la capătul zilelor legate prin firele distructive ale fricii? Din frica de pierdere a reputației, din frica de Dumnezeu chiar (adică de jurămintele religioase greșit înțelese), din frica zilei de mâine, din frica de a nu se descurca și, peste toate, din frica de singurătate. Iar, mai presus de orice, din FRICA DE PIERDERE.

Această frică de pierdere este frica fundamentală a speciei umane, care are la bază iluzia separării de Dumnezeu prin corpul pe care îl avem. Venim pe această planetă, unde ne înveșmântăm sufletul într-un corp, ca să experimentăm individualitatea. Uităm însă că nu suntem în niciun moment separați de Dumnezeu. Ajungem uneori să ne batem joc de propriul corp separându-l chiar de propriul suflet, darămite să ne mai amintim și de Dumnezeu. Cu toate astea, în călătoria pe Pământ noi tânjim după sentimentul de unitate, de reîntregire cu tot ce există, cu Sursa noastră, cu Dumnezeu. De aceea avem aspirația permanentă a conectării până la identificarea cu ceva sau cineva exterior. Unii simt conectarea alergând spe noi experiențe sexuale cu parteneri diferiți, alții simt conectarea prin călătorii, alții ajung să se identifice cu munca lor sau cu urmărirea unui ideal. Toate conexiunile intermitente au la capătul drumului un gol ce se cere umplut la loc cu altă experiență.

Conectarea adevărată se face întotdeauna prin IUBIRE, nu prin frică și nici prin fugă. De aceea, cele mai împlinitoare relații sunt cele de durată, bazate pe încredere, devotament, loialitate și stabilitate, ca atribute ale unui flux continuu prin care curgem odată cu esența Universului din care suntem făcuți: iubirea. Adevăratul mister al iubirii se ascunde întotdeauna în relații. Unii îl descifrează în prietenie, alții în relația cu părinții sau cu copii, cei cu misiuni sociale îl trăiesc în relația cu clienții sau cu pacienții. Dar cel mai mare dar este IUBIREA ÎMPĂRTĂȘITĂ ÎN CUPLU. Acolo unde, precum în cer așa și pe pământ, divinul masculin coborât în corp de bărbat fuzionează cu divinul feminin coborât în corp de femeie. Numai prin iubire ne amintim de unde venim și cine suntem. Refacerea unității prin cuplu (iubirea între bărbat și femeie) sau prin orice alt fel de relație de iubire (între părinți și copii, frați, prieteni) ne pune în fața unui alt adevăr accesibil doar celor ce au urechi de auzit: prin iubire, aducem în fiecare clipă Raiul aici, pe Pământ. Iadul nu este nimic altceva decât FRICA. 

Sursa foto: https://www.shutterstock.com/video/clip-6542729-stock-footage-zodiac.html

Păcatul care distruge viața în numele iubirii

Există oameni care pot face mai mult rău într-o relație decât egoiștii și narcisiștii? Sigur că da. Cei ce nu se gândesc deloc la ei și îi pun doar pe ceilalți pe primul loc, ajungând să trăiască viața oricui altcuiva, mai puțin pe a lor. Altruismul lor atinge deseori culmile sacrificiului și anunță doar prăbușirea de sine. Pentru că cel ce se dă renunțând la el practică autoflagelarea, negarea, anularea propriei personalități, renunțarea la propria putere personală. Iar aceste forțe puse în mișcare indică o lipsă a iubirii de sine ce conduce inevitabil la resentimente, regrete, frustrare, boală. Acestea sunt vibrațiile pe care ajung să le împrăștie în jurul lor ‘martirii’ ce-și fac un titlu de glorie din modul greșit în care înțeleg ei iubirea. Cum ar putea cineva care se îngroapă în el însuși să întindă mâna altora ce vor să se ridice?

Iubirea începe întotdeauna cu iubirea de sine, pe care majoritatea o condamnă, întrucât o confundă cu egoismul. Pentru egoist, lumea se învârte în jurul lui, în timp ce el deține abilitatea de a se învârti după cei ce dețin puterea, ca să dobândească privilegii. Egoistul este întrecut doar de narcisist, cel ce se iubește doar pe el și care se înconjoară în special de persoane inferioare lui pe care poate să le manipuleze și să le exploateze. Cel ce se iubește pe el înțelege că nu poți să dai de unde nu ai. Dăruirea se face din preaplin, nu poți împărtăși cu nimeni ceva ce nu ai. Dăruim întotdeauna ceea ce suntem: un om mulțumit de el, încrezător, optimist ridică starea de spirit a celorlalți pe oriunde trece. 

Poți face rău în numele iubirii? Bineînțeles, în toate circumstanțele în care binele este făcut cu forța.

Mai periculos este excesul decât lipsa! Majoritatea relațiilor disfuncționale între părinți și copii, de exemplu, au drept cauză generozitatea fără măsură a părinților. Mai pregătiți pentru viață sunt copiii ce au trăit în lipsuri decât cei ce au primit crezând că li se cuvine, fără să fie modelați, structurați și limitați. Orice exces creează un dezechilibru și conduce la un gol, acestea fiind cele două capete ale aceleiași balanțe. Tot ce dai peste măsură, chipurile în numele iubirii, se întoarce împotriva ta sub formă de lipsă! Lipsă de recunoștință, dezamăgire, suferință. Da, părinții care își tratează copiii cu frica de a nu îi pierde, cu dorința de a le câștiga dragostea (deseori în dauna celuilalt părinte, ca să fie preferat și să demonstreze cine e cel mai iubit) și cu nevoia de a-i ține dependenți de ei își merită soarta, care într-o bună zi se întoarce împotriva lor. Abia atunci acești părinți își dau seama că au ajuns victimele unei relații de parazitare pe care au întreținut-o, dăruind societății niște pseudo-adulți iresponsabili.

Deși dragostea cu de-a sila zice și proverbul că nu se poate, aplicabilitatea sa în viața de zi cu zi este impresonantă mai ales în cupluri. Uneori, iubirea între doi oameni pur și simplu se termină fără ca vreunul din ei să greșească sau să fie de vină. Relația și-a jucat rolul, fieare a crescut lângă celălalt până în punctul în care cei doi nu mai au nimic de învățat sau de experimentat împreună. Rare sunt cazurile în care ambii acceptă finalul de comun acord. De obicei, unul dintre parteneri este sincer cu el însuși, apoi îi declară și partenerului: ‘Dragul meu/Draga mea, știi ceva? Eu nu te mai iubesc! Hai să ne despărțim și fiecare să-și vadă de drumul lui!’. Nuuu! Nu se poate așa ceva! ‘Dar eu te iubesc! Eu nu pot să trăiesc fără tine! Eu nu ți-am greșit cu nimic. Cum poți să-mi faci așa ceva după atâța ani?’ Și, din remușcare, din vinovăție, dacă nu chiar din milă, relația se prelungește. Întrucât ea nu mai deservește același scop pentru ambii parteneri, normal că este o relație dezechilibrată. 

De obicei, partenerul care a simțit că locul său nu mai este în acea relație deja caută împlinirea în exterior. De multe ori își găsește pe altcineva, deși nu s-a despărțit dintr-un motiv sau altul. Partenerul era la pândă, tocmai asta aștepta, să-l prindă asupra faptului ca să-l/s-o aibă la mână, deci să fie deasupra lui/ei, să dețină puterea ‘El/ea a greșit! E un curvar/o curvă! El/ea e de vină!’. Abia acum poate să-i dea drumul! În sfârșit s-a terminat și pentru el/ea. Dar uneori tot nu e destul ca să se termine. 

Iubirea fiind inepuizabilă, de fapt nu se termină niciodată. Se termină misiunea noastră cu un om și dispare locul pe care îl aveam în viața cuiva. Iubirea își caută permanent noi direcții de exprimare, ea se proiectează asupra altei persoane sau asupra unui obiect (muncă, pasiune, hobby). Acesta este și motivul pentru care două persoane care nu se mai iubesc nu se pot despărți decât după ce apare un copil (sau chiar doi, trei), pentru ca iubirea stragulată ce nu mai era împărtășită cu partenerul să se reverse asupra noului suflet distribuit în rolul principal. Paradoxul este că mintea umană interpretează că un copil apare ca să-i unească pe părinți, deși ei nu mai au nimic în comun la nivel de inimă. În fapt, adevărul este întocmai pe dos...

IUBIREA OFERĂ LIBERTATE ȘI DĂ DRUMUL! Când susții că iubești pe cineva care îți spune că nu mai are sentimente pentru tine, te dai la o parte ca să-și caute un nou drum și să fie fericit. A-l ține legat pentru a-i demonstra cât îl iubești și a salva căsnicia pentru copii nu face decât să transforme iubirea în atașament, dependență, posesiune, obsesie și, în ultimă instanță, tulburare psihică. Adică boală.

Care este cel mai mare păcat? Adică cea mai mare greșeală spirituală pe care o poate face un om? ÎNCĂLCAREA LIBERULUI ARBITRU! Atunci când cineva zice NU, iar tu zici DA, pentru că știi tu mai bine și ești sigur că celălalt are doar un moment de rătăcire, deși el/ea ți-a spus în deplină cunoștință de cauză și în deplinătatea facultăților sale mintale (excludem cazurile în care lucrurile stau altfel) care este decizia sufletului său. Un moment care durează ani de zile, dar cine mai stă să țină socoteala?! Ani de hărțuire, de încălcare a teritoriului, de abuz. Asortați uneori și cu martiriul celui ce renunță de tot la el ca să ducă singur relația sau căsnicia în spate, ca să-i arate el/ea celuilalt și lumii întregi că e buricul Universului și că mai bine nu găsește nicăieri.

Care este principala cauză a suferinței oamenilor? Care este principalul factor de boală? Tocmai această încălcare a liberului arbitru! Ori de câte ori facem lucruri împotriva altora, ori de câte ori ne luptăm să obținem de la celălalt ceva ce el nu mai vrea, folosind forța, manipularea, șantajul, ne jucăm cu viața altuia și cu propria noastră viață. Schimbăm prin voința noastră cursul lucrurilor. Toți abuzatorii care fac din partener sau din alți membri ai familiei sau din orice alt om un prizonier al său asupra căruia consideră că are drepturi își atrag experiența prizonieratului în propriul corp sau, mai rău, transmit lecția mai departe copiilor, care se aleg ei cu probleme sufletești, materiale, fizice.

Iubirea nu conferă nimănui drepturi asupra altcuiva. Iubirea nu curge niciodată ‘împotriva’ nimănui. Iubirea este expansivă, crește, își vede locul și limitele. Dacă și-a terminat treaba într-un loc, se reorientează. Nu forțează, se retrage elegant de unde nu este primită și caută permament noi canale de exprimare. Iubirea este afirmarea vieții! Ea respectă alegerile celorlalți și nu luptă niciodată să demonstreze. Ea doar este, nu face. Curge, nu împiedică pe nimeni, nu sufocă, nu posedă. Iubirea acceptă și dă voie, nu demonstrează și nu împiedică.

Orice altă manifestare este din FRICĂ, nicidecum din iubire. Orice demonstrație de forță este atât instrumentul egoistului, cât și al martirului, care la nivel subtil sunt identici. Amândoi plusează ca să nu piardă, dau ca să primească, leagă ca să le fie lor bine. Căci cine iubește pe altul mai presus de el însuși la fel de mult rău face altora și lui însuși precum cel se iubește numai pe el.

De ce ține cineva legat de el un om care susține că nu-l mai iubește? De ce-l manipulează să nu plece, adesea prin copii, prin bani sau prin sex? Desigur, din dragoste! Adică din frică. Deci din egoism!

Sursa foto:

http://www.istockphoto.com/photos/devil?excludenudity=true&sort=mostpopular&mediatype=photography&phrase=devil

Unde sunt bărbații?

Dincolo de stereotipurile despre bătălia sexelor, epoca pariarhatului își dă duhul în lumea creștină. Rolurile bărbaților și femeilor au ajuns să se confunde, cu un singur avantaj de partea femeilor, singurele care pot naște. Femeile, dar și Arnorld Schwarzenegger, în filmul Gravidul, dar asta e altă poveste.

Anii 2000 reabilitează energia feminină, oprimată, anulată, umilită de bărbați în ultimele mii de ani. Biserica a suprimat total feminitatea și bucuria sexualității, demonizând femeia, deși Iisus avea apostoli femei, iar prima care a primit vestea Învierii a fost favorita lui, nimeni alta decât Maria Magdalena. Deci nu un bărbat era discipolul preferat, ci o femeie. Ei i s-a arătat întâi. Numai că patriarhatul, deci supremația masculinului, s-a desăvârșit tocmai în era creștinismului, deci în ultimii 2000 de ani. În condițiile în care Iisus vorbea despre iubire, bărbații au clădit o instituție a intoleranței, Biserica, și o doctrină misogină, unde numai bărbații au drepturi, asociind femininul cu negativul, cu întunericul, cu sursa tuturor relelor. 

În numele iubirii aservite masculinului dezlănțuit și nelimitat, sutele de milioane de femei încarnate în ultimii 2000 de ani în spațiul creștin au fost exploatate, condamnate, abuzate, violate, reduse la statutul de sclavi. Totul în numele unei religii a iubirii înființate în anul 325 la Niceea, unde un consiliu format numai din bărbați a pus bazele ultimelor două milenii de persecuție a femeilor, excluzând din Biblie toate dovezile referitoare la drepturile divine ale femeilor și la puterea sexualității. În mileniul 3, relațiile funcționează încă teleghidate după inconștientul colectiv patriarhal. Inconștient, femeile caută bărbați patriarhali: ori abuzivi, dominatori, ori absenți. Bărbații plecau la război, iar femeile nu prea puteau conta pe ei pentru treburile casei. Nu că astăzi ar conta prea mult, din moment ce televizorul, internetul și jocurile au luat locul războiului.

Femeile și bărbații se angajează încă în relații primitive, îngropându-și viața în căsnicii bazate pe nefericire, abuz și frică. Nu e de mirare că, la vârsta a treia, cele mai multe femei se simt în sfârșit vii abia după ce rămân văduve și trăiesc decesul soțului ca pe o evadare din închisoare. Se pare că textul original din slujba de căsătorie pronunțat de Iisus ar fi fost pervertit din interese tot patriarhale: ‘Se cunună robul... cu roaba... până ce moartea îi va despărți.’ Originalul ar fi: ‘Se cunună robul... cu roaba... până nu-și vor fi povară unul altuia!’. O mică diferență în varianta implementată de Biserică...

Bărbații primitivi sunt nestatornici, iresponsabili, dominatori, brutali, egoiști. Ei tratează femeia ca pe un instrument sexual, o gonflabilă care nu are voie să i se opună când el își cere drepturile trupești asupra ei. Bărbații primitivi sunt vânători și au drepturi și privilegii pe care nu le dețin și femeile. Un bărbat cu mai multe femei este perceput ca fiind de succes, palmaresul fiind apreciat în toate competițiile sportive. Feminismul a condus la reabilitatea energiei feminine, numai că într-un mod dezechilibrat. În universul feminin,  excesele au înlocuit lipsurile.

În loc ca femeile să-și descopere feminitatea, naturalețea, frumusețea, blândețea, afecțiunea, capacitatea de a crește și de a îngriji, misterul, armonia, ele au luat locul bărbaților! Au devenit ele femei-bărbat care se descurcă singure în orice situație sau femei-vânător, care-și revendică drepturile pe care, până nu de mult, le aveau numai bărbații.

În această tranziție de la civilizația patriarhală către un feminism cu semne de matriarhat, bărbații și femeile se caută în continuare după tipare învățate din moși strămoși. Femeile au învățat de la mama și bunicile lor modelul de bărbat primitiv Numai că nu mai există doar bărbați primitivi. Unii au evoluat, nu mai corespund tiparului din inconștientul colectiv și își asumă corect masculinitatea: respectă femeia, o tratează ca pe egala lor, acceptă să fie completați, produc resurse, își protejează teritoriul, iubesc fără să schimbe și să-și impună voința, sunt conștienți de valoarea personală, de propria putere și sexualitate, sunt responsabili și iau decizii.

Femeile întreabă unde sunt acești bărbați care ies din clasa primitivă. În mintea lor! O femeie care nu se trezește, care nu scapă de repetiția în care au trăit mama și bunicile, dacă nu ajunge să trăiască conștient, alegând iubirea în locul fricilor, va atrage inevitabil un bărbat primitiv. Schimbarea interioară atrage un model de bărbat nou, eliberat de rigorile patriarhale. Pe măsură ce femeile învață să fie femei, bărbații învață să fie bărbați. Lupta se dă, de fapt, nu între bărbați și femei, ci între primitiv și evoluat.

Bărbații primitivi sunt legați de planul terestru, au o natură instinctuală greu de controlat și se tem de puterea femeii, pe care o neagă și o suprimă tocmai ca să nu se simtă inferiori. Bărbații primitivi se uită la femei ca la Luna de pe cer. Luna știm că are o față ascunsă, care nu este vizibilă de pe Pământ. Nu-i de mirare că bărbații care sunt legați de stilul primitiv de viață și care nu-și depășesc condiția, nu înțeleg universul feminin, din care percep nici măcar un sfert (jumătate din Lună nu se vede niciodată, în rest, Luna e pe cer noaptea, în diferite faze de vizibilitate). Femeia le inspiră frică, așa că trebuie ținută sub control cu forța. Frica este religia bărbaților primitivi. Ei conduc lumea de mii de ani. Dar încep și ei să se trezească, unul câte unul...

În mitologie și folclor, femininul și masculinul sunt asociate cu Soarele și Luna. Soarele vede și ceea ce nu se vede de pe Pământ: fața nevăzută a Lunii. Relațiile evoluate aparțin civilizației solare, în care masculinul (Soarele) se unește cu cu femininul (Luna) în totalitatea sa. Luna nu se poate ascunde de Soare și nici nu are nevoie să facă asta, pentru că nu are motive să se teamă. În noua lume, Regele (Soarele) și Regina (Luna) coboară de pe cer și se caută pe Pământ ca să se reîntregească.

Sursa foto: http://www.wookmark.com/image/124855/moon-sun-sun-moon-ying-yang-1440x900-wallpaper-moon-sun-sun-moon-ying-yang-1440x900-wallpaper-moons-wallpaper-desktop-wallpaper