Să-ți fie rușine! Blestemul digital ca terapie de grup

Desigur, o confesiune publică făcută pe o rețea de socializare poartă cu ea o dublă valoare, atât educativă, cât și terapeutică. Cititorii se identifică și trec prin procesul de catharsis, își alină o suferință, se eliberează de emoții reprimate, mai fac un pas către împăcarea cu ei și cu alții.

De la ce m-am luat? De la o postare a unui domn care activează în lumea practicilor spirituale și care a mărturisit într-o intervenție faptul că un celebru facilitator care umple săli întregi și care care urmează să revină în România a făcut sex cu soția lui pe vremea în care era căsătorit, fapt care a condus și la destrămarea căsniciei. Bărbatul povestește că mergea la terapie împreună cu soția lui și s-a trezit că pleacă cu și mai multe traume în loc să și le vindece pe cele cu care venise. Desigur, scopul luării de poziție era demascarea înaltului personaj și recomandarea de a nu respira același aer cu impostorul, mai cu seamă că respirația conștientă e terenul lui de expertiză și de joacă.

Povestea în sine este încărcată cu multă tristețe, ruptă din triunghiul dramatic în care un guru, dornic să salveze o domniță la ananghie, devine un agresor care, în complicitate cu beneficiara, lasă în urmă o victimă. E lesne de închipuit în comentarii cât de repede se aruncă vulturii moralității și ai integrității asupra cadavrului reputației vedetei. Este fascinant cum omul, prin natura sa, simte nevoia să arate cu degetul și să pedepsească, să arunce cu piatra. Stați, nu dați! N-am zis că omul e curat! Dar mă uit cum prima reacție se îndreaptă în general asupra călăului care trebuie executat! Pornirea cea mai umană care vine cu adevărat din iubire față de semeni este îmbrățișarea victimei! Omul păgubit sufletește este primul care merită empatia și compasiunea tuturor. El nu are nevoie în primul rând de dreptate, el are nevoie de susținere, afecțiune și îmbrățișare. 

O asemenea postare este mai degrabă despre nevoile victimei decât despre dreptatea făcută în raport cu agresorul. Faptul e oricum consumat și ireversibil. Printre altele, înțelegem că este exclusă din ecuația erotică lipsa de consimțământ, facilitatorul n-a participat singur la operațiune, partenera bărbatului deposedat se subînțelege că de bună voie a luat parte la acțiune. Cu siguranță la mijloc a fost o lecție de viață pentru ea, precum și un test spiritual al relației și al căsniciei pe care cei doi protagoniști nu l-au trecut. Sau l-au trecut, dar nu împreună. Într-una din posibilele interpretări, personajul negativ a fost unealta prin care cei doi parteneri s-au eliberat către alte drumuri în viață, fiecare pe al lui. 

(Video) Relația de cuplu și influențele astrale

Înregistrarea emisiunii despre astrologie și relații, la Canal 33.

Emisiunea ''Oameni și cărți'' realizată de Sorin Lucaci.

Click AICI pentru vizionare!

Relații făcătoare de minuni

Despărțirile sunt printre cele mai dureroase evenimente din viață. Ele reflectă criza de separare de întreg și revenirea la individualitatea pe care o trăim în plan fizic pe această planetă. Uniunea e ca o întoarcere acasă, separarea este exilul din Grădina Raiului. În cuplu există chiar o culme a despărțirii. Culmea culmilor! E chiar căsătoria!

Sunt cupluri care nu se pot despărți prea ușor și care aleg să nu o facă deloc până la urmă sau care se împacă la loc pe termen nelimitat. O asemenea decizie vine, desigur, din subconștientul nerezolvat, dar are întotdeauna legătură cu niște beneficii la care niciunul din parteneri nu e dispus să renunțe. În principal, beneficiul se leagă de o traumă, de obicei de respingere sau de abandon.

Sunt persoane care nu ies din relații chipurile din frica de singurătate. Dar ce este în spatele fricii de singurătate? Când ești singur apar două aspecte. O dată, nu ai de la cine să mai primești confirmări, așadar dispare sursa externă de validare și rămâi să-ți dai singur valoare, ceea ce conduce la o discuție despre stima de sine care nu-și are locul aici. În al doilea rând, dacă rămâi singur nu mai ai ocazia să te validezi singur prin ceea ce faci pentru altul. Nu mai poți fi eroul nimănui. Nu mai poți salva pe nimeni. Nu mai ai pe cine să dai vina. Nu mai poți să arăți că tu ești superior în oglindă cu cineva inferior. Nu mai poți să ieși deasupra altuia. Nu mai poți să te pui în evidență ca ființă luminoasă lângă întunericul altuia. Iată cum frica de singurătate tradusă prin beneficii este frica de invalidare.

Pe această cale a refuzului de a da drumul cuiva din viața ta se ajunge de multe ori la singurul pas care mai rămâne de făcut. Dacă nu ne putem despărți, atunci să mergem până la capăt. Deși subiecul pare părea SF, chiar există cupluri care se căsătoresc pentru că nu pot să se despartă. De fapt, nu vor să se despartă. Mai precis, se căsătoresc tocmai pentru că le este frică să se despartă. Separarea ar activa traumele de mai sus, abandonul sau respingerea, sub justificarea fricii de singurătate, o mască pentru benficiile la care cei doi nu vor de fapt să renunțe.

Eșecul în dragoste! Cum să omori relația în 3 pași?

Est modus in rebus zicea poetul latin Horațiu, adică există o măsură în toate. Chiar și în dragoste. Conform legilor universale, extremele se ating, așa că orice ajunge să fie prea mult devine prea puțin. Excesul devine lipsă. Tot ce facem nemăsurat se întoarce împotriva noastră.

Prea multe acțiuni sunt justificate din dragoste, când în realitate iubirea este confundată cu altceva. Există o serie de comportamente care sabotează relația prin care una dintre părți nu înțelege de obicei că devine agresor prin simplul fapt că încalcă legea echilibrului și dă prea mult, se implică prea mult, face prea mult. Următoarele demersuri ajung să omoare lent relația și să împingă partenerul/partenera în afara cuplului sau chiar în brațele altcuiva.  

1. Pune-l pe el/pune-o pe ea pe locul 1 și uită de tine!

Nu poți da de unde nu ai! Orice relație de iubire sănătoasă începe cu iubirea de sine! Până nu te placi pe tine și nu te accepți așa cum ești, nu poți conviețui sănătos pe termen lung cu altcineva. Ca să-i dai altuia, trebuie să-ți dai mai întâi ție!

Când cineva nu se consideră suficient de frumos, de merituos și de important în propria viață, va căuta sub masca iubirii să-și dea importanță în viața altcuiva. Astfel, ajungi să-i dai partenerului ceea ce ți-ar plăcea să primești tu, în primul rând atenție, confirmări, validare. Frica ta de a nu fi sufcient de bun te face să distorsionezi realitatea și să vezi în partener ceea ce crezi că tu nu ești. Astfel, ajungi să-l urci pe un piedestal și să-l idolatrizezi, uitând că relația este despre doi oameni egali și complementari, yin și yang.

Curajul care încheie o relație karmică

Niciunui om nu-i poți dărui mai multă iubire decât este el capabil să primească. Expus la stimuli, orice om preia însă din vibrația celor de lângă el, iar în vremurile actuale, în care vibrația planetei noastre crește și timpul se accelerează, are loc o echilibrare în viteză a karmei la nivel planetar. Această echilibrare karmică vizează desigur raportul între Lumină și întuneric.

Trăim vremuri în care, dincolo de karma individuală, prin care ni se întoarce tot ceea ce le-am făcut altora în alte vieți, contribuim la karma colectivă. De aceea, tot mai multe ființe de Lumină sunt trimise să ne ajute să facem față invaziei de trăsături negative pe care le manifestă din ce în ce mai înverșunat aceia aflați printre noi care nu au ales Lumina. Creșterea capacității de a manifesta iubirea în toate formele sale reprezintă sensul evoluției noastre ca ființe conștiente. Partea negativă, întunecată, este preferata celor care:

• sunt obsedați să controleze, să conducă și să distrugă viața altora;
• au sufletul negru de ură și răzbunare; mulți spun că au și credință în Dumnezeu, numai că Dumnezeul lor este unul răzbunător, care face dreptate (evident, dreptatea lor) și le împlinește blestemele;
• dau dovadă de o lăcomie care-i împinge să-i calce pe alții în picioare pentru a-și atinge scopurile.

Una dintre formele prin care se echilibrează balanța karmică sunt bolile psihice. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estima că în 2020 despresia se așteaptă să fie principala cauză de îmbolnăvire în lumea civilizată, iar bolile mintale, care afectează o treime din populația planetei, în Europa se îndreaptă spre primul loc pe lista cauzelor deceselor.

‘De ce proasta aia, grasă și urâtă a reușit, iar eu nu?!’

Nu bărbații excelează la capitolul misoginism. Majoritatea persoanelor misogine se ascund în trup de femeie. Bărbații iubesc femeile mai mult decât se iubesc ele pe ele și între ele. Tocmai modul în care femeile abordează feminitatea le-a permis bărbaților să-și mențină poziția dominantă.

În conformitate cu legea karmei, sufletele se încarnează pentru a trăi pe propria piele ceea ce i-au făcut pe alții să trăiască până când se ajunge la o stare de echilibru a experiențelor prin înțelegere, înțelepciune, iubire și iertare. În perioada curentă de echilibrare între masculin și feminin se nasc multe spirite care au trăit ca bărbați misogini în alte vieți, iar acum vin pe lume în corp de femeie ca să învețe să iubească femeile. Iar asta e posibil dacă femeile cu atâtea vieți de bărbat la activ învață să iubească feminitatea și să se iubească pe ele ca femei. Energia lor predominantă este cea masculină, posibil să se fi născut în familii unde cel puțin unul din părinți și-ar fi dorit ca ele să fi fost băiat, nu fată, dezvoltând o independență și o latură luptătoare în opoziție cu cerințele propriului trup. Aceste femei cu energie masculină atât de debordantă mult au persecutat, abuzat, umilit femeile în alte vieți. Numai că în prezent planeta noastră își ridică vibrația, iar valorile feminine de iubire, compasiune, altruism, grijă, protecție, vindecare și blândețe revin la putere.

Pentru că aceste suflete încarnate ca femei acum au pedepsit femeile în viețile de bărbat, în această viață, ca femei, se pedepsesc pe ele însele. Multe se sabotează repetându-și: ‘Mai bine eram bărbat!’ ‘Numai bărbații au succes în viață!’ ‘Dacă eram bărbat, sigur aveam o viață ușoară!’ ‘E greu să fii femeie!’

Autoflagelarea, autosabotarea și masochismul fac parte din programele de negare a propriei feminități pe care și le induc unele femei. Și cum să te iubești pe tine ca femeie din moment ce îți negi propria feminitate, considerând că ești greșită și automat inferioară sau datoare permanent să demonstrezi cât ești de bună?!

Până ce feminitatea va străluci la intensitatea luminoasă la care a fost creată, femeile care nu se iubesc pe ele nu pot iubi nici alte femei, fiind responsabile pentru discordia ce bântuie neamul femeiesc. Mai mult, multe dintre ele își educă fiicele în același spirit al neajunsurilor feminine. Negându-și feminitatea, femeile au împrumutat comportamentul bărbaților, nu doar în versiunea sa superioară – curaj, ambiție, inițiativă, decizie, responsabilitate, hotărâre – ci și în vibrațiile joase.

Mituri în relații: Cenușăreasa

Vreau să fac o mărturisire și să împărtășesc din viața personală cea mai halucinantă acuzație care mi s-a adus vreodată într-o relație: ‘Tu nu mă iubești, pentru că nu ai nevoie de mine!’. Argumentele pentru acest reproș m-au năucit pe moment: eram prea independent, mă descurcam foarte bine și fără o femeie, în perioada aceea creșteam singur și un copil fără niciun ajutor.

Replica mea nu a fost oricum nici convingătoare și nici bine primită:

‘Eu credeam că suntem împreună tocmai pentru că NU am nevoie de tine!’

În acea relație, personajul principal feminin a recunoscut în cele din urmă că își dorește pe CINEVA ‘bun’, practic pe cineva cu care să-și creeze legături, în traducere co-dependent (mai ales el de ea). I-am răspuns: ‘Vezi? De-aia nu putem fi împreună în continuare. Eu nu sunt CINEVA. Ar însemna că pentru tine sunt un oarecare și că sunt de înlocuit. Pentru femeia MEA sunt de neînlocuit. La fel și EA pentru mine.’ Așa se și face că, la finalul acelei relații, a întâlnit pe CINEVA, iar eu am cunoscut-o pe... EA.

A fi într-o relație pentru că ‘ai nevoie de cineva’ nu înseamnă neapărat a fi într-o ‘relație de iubire’, ci în triunghiul dramatic salvator – victimă – agresor. ‘Te iubesc pentru că nu am nevoie de tine!’ face dintr-un cuplu spațiul de împărtășire ideal pentru cei doi parteneri, care sunt liberi să aleagă să fie împreună, nicidecum stau unul cu altul pentru că sunt constrânși și nu au încotro.

Hoții de identitate! Părinții căpcăuni mănâncă viața copiilor

- Nu-i așa că părinții știu ei mai bine ce mai bine pentru copiii lor?

- NU!

Unul din îndemnurile devenite clișeu în ședințele de consiliere este: ‘Dă-te jos de pe copilul tău! Ești DOAR MAMA LUI sau DOAR TATĂL LUI, nu ești DUMNEZEUL LUI! Mulți părinți ajung să se comporte ca și cum ei ar fi singurii responsabili să-și protejeze odrasele și să-i ferească ‘de greșeli’ (e vorba despre ce consideră ei că au fost ‘greșeli’ în propria viață), atingând cote impresionante de hiperprotecție, combinată cu gelozia. Ce învață copilul dintr-o astfel de atitudine bazată evident pe FRICĂ:

1. LUMEA este un MEDIU OSTIL, în care trebuie permanent să te aperi de pericole, să te protejezi, să stai cu garda sus.

2. El este CENTRUL UNIVERSULUI! Prin urmare, să nu ne mire că produsul acestui tip de educație parentală devine egoist, narcisit, cu dificultăți de integrare socială. Părintele este cel care îi încurajează aceste trăsături de caracter, făcându-l să trăiască într-o sferă izolată de exteriorul amenințător, astfel încât copilul ajunge să se creadă STĂPÂN, inclusiv STĂPÂNUL PĂRINTELUI, din moment ce e vorba doar despre LUMEA LUI, DESPRE EL și despre BINELE LUI. Despre el și ceilalți, despre el și lupta cu restul lumii, din care trebuie să iasă învingător, dezvoltându-și astfel abilități de separare și distrugere, nicidecum de cooperare și creație.

3. DEPENDENȚA. Părintele este singurul care îl poate proteja, el nu poate avea încredere în nimeni altcineva și orice altă persoană trebuie să treacă prin filtrul părintelui.

4. NEÎNCREDEREA ÎN SINE. Copilul nu se descurcă singur, părintele este mare, copilul e întotdeauna mic și neputincios, la orice vârstă, și nu face față singur.  În fapt, nevoia nu este a copilului, ci a părintelui. Părintele are nevoie ca copilul să aibă nevoie de el! Din rănile sale, din frica sa de a nu fi respins sau abandonat, din frica de a nu avea un rost pe lume.

5. FRUSTRAREA ȘI NEMULȚUMIREA. Pe măsură ce copilul înaintează spre stadiul de adult acumulează furie, devine rebel și acuzator, întrucât personalitatea lui este suprimată și începe să intre în conflict cu modelul parental care își dă seama că se impune cu forța. Pe măsură ce copilul încearcă să evadeze de sub autoritatea abuzivă, părintele își întărește mecanismele de control, devine nemulțumit de copil, deci părinte critic, îi contestă deciziile și îi arată în orice împrejurare că el știe mai bine decât copilul. PĂRINTELE ARE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE, IAR COPILUL ÎNTOTDEAUNA GREȘEȘTE!

Devoratorii de suflete

Realitatea virtuală prin rețelele de socializare a dat inevitabil curs inclusiv unei patologii. Mulți indivizi dezechilibrați mental și emoțional sau cu grave frustrări în realitatea fizică își consumă acum fanteziile nu doar în capul lor, ci în spațiul public. Flirtul cu multiple persoane simultan sau voyeurismul sunt practici curente cu rol de compensație, un fel de versiuni soft de video chat, consum pornografic sau prostituție. Rețelele de socializare au făcut să se deverseze în lumea virtuală numeroase aspecte ale subconștientului, care avea nevoie de niște supape ca să defuleze. Bărbați căsătoriți abordează fete frumoase după o ceartă cu nevasta, iar femei nefericite în relații acceptă un joc aparent nevinovat de seducție în care primesc aluzii licențioase care le apasă butoanele neîmplinirii.

Rețelele de socializare au așadar și ele umbra lor, pe lângă toate beneficiile de informare, socializare, conectare, etc. Iar la umbră, persoane respectabile, care țin enorm la imaginea lor în viața reală își consumă pornirile primare nestăpânite. Dialoguri precum următorul nu sunt deloc neobișnuite:

- Bună, ești foarte frumoasă. M-ai sedus, te apreciez, ești o regină pentru mine. Când bem o cafea?

- Mulțumesc de aprecieri, sunt într-o relație, am o familie frumoasă, nu caut compania altui bărbat.

- Doar așa, ca prieteni. Oricând sunt aici pentru tine, frumoasa mea, dacă ai nevoie de ceva... Eu încep oricum să mă îndrăgostesc de tine...

Unii confundă rețeaua de socializare cu un teren de vânătoare unde se duce o goană după pradă în scop de împerechere. La adăpostul anonimatului sau al disimulării se manifestă noi forme de agresivitate și hărțuire sexuală. 

Și totuși, ce caută acești oameni? Ce caută un bărbat care corespondează cu mai multe femei deodată? De multe ori, după contactul din spațiul virtual, discuția se mută în privat, pe telefon (mesaje, în principal). Un bărbat vânător de meserie nici nu se folosește neapărat de un cont virtual. El face avansuri în viața reală, colecționează numere de telefon, întâlniri, ba chiar are o agendă cu programări și cu rezervări de hotel. Doar asemenea specimene au existat și înainte de inventarea calculatorului.

Femei care pedepsesc bărbații

După mii de ani de patriahat, trăim la începutul mileniului III o criză de identitate fără precedent. Bărbații și femeile nu își mai găsesc locul într-o lume în care rolurile s-au inversat. Bărbații își tatuează sprâncenele și se epilează pe picioare, în timp ce femeile sunt neobosite în a produce resurse și își cresc cu mândrie singure copiii. În lumea creștină, religia a impus misoginismul și intoleranța, în timp ce Iisus vorbea umai despre iubire și pace.

Începutul secolului XXI aduce transformări majore la nivel planetar, ale căror semne s-au arătat timid după 1900, odată cu acordarea dreptului de vot femeilor de către un număr din ce în ce mai mare de state. Un nou val de energie reașază relațiile dintre bărbați și femei. Planeta se acordează pe o frecvență feminină, care în primă fază este normal să atingă stări extreme. Civilizația patriarhală și rolul bărbatului dominator ce are numai drepturi sunt pe cale să expire. Femeile, reduse în trecut la rolul de servitoare și purtătoare de material genetic, sunt reabilitate și își reclamă din nou egalitatea cu bărbații. 

Feminismul, în elanul său frenetic de ridicare a vibrației feminine, a căzut în capcana unui orgoliu care a stricat echilibrul. Femeile, în loc să-și reia locul lor de femei, aflat pe picior de egalitate cu bărbații în planul divin, au făcut mara greșeală de a lua locul bărbaților, astfel încât bărbații nu mai știu nici cum să se comporte, nici cum să se definească, nici cum să se conformeze așteptărilor femeilor. Departe de noi gândul de a-i transforma pe ‘bieții’ bărbați în niște victime, întrucât și ei au profitat la maxim de această criză, lăsând responsabilitățile pe umerii femeilor, cultivând atașamentele, dependențele și preferând confortul. Bărbații s-au infantilizat, confundând partenera cu mama, în timp ce femeile s-au maturizat forțat, tratându-și partenerii ca pe niște copii, întrucât și ei le-au permis.

Mituri despre relații: Romeo și Julieta

Tot ceea ce trăim are în spate un scenariu, ca un pilot automat. Controlul îl deține sistemul nostru de credințe, care ne dă direcția a tot ceea ce ni se întâmplă. Pentru majoritatea oamenilor, nu este adevărat ceea ce este adevărat și cât se poate de evident, ci este adevărat ceea ce cred ei că este adevărat. Așa ajung să trăiască în holograme și proiecții despre propria viață, preferând impresiile și visarea în locul realității.

Oamenilor le place să fie mințiți și caută confirmări care să le valideze alegerile. Așa se face că, în etapa de viață în care nu sunt pregătiți să renunțe la iluziile lor, iau contact cu terapeuți, clarvăzători, ghicitori care le confirmă că așa este, ei au dreptate să spere și că, într-adevăr, așa va fi. Numai că după ce timpul face așteptările să devină cenușă, sosește momentul de trezire. Stai așa că nu era așa! Atunci vine rătăcirea cea de pe urmă când, cel ce-i spune omului adevărul în față, devine dușmanul său.

La limita aceasta foarte fragilă între speranță, așteptare, iluzie, închipuire, confirmare și adevăr înoată numeroase povești de iubire. Toate sunt scăldate în experiența și fricile tuturor celor ce au trăit și au iubit de-a lungul timpurilor, deci în inconștientul colectiv.

Într-o viziune lucidă, să spunem că sistemele, prin instituțiile lor, nu-și doresc niciodată oameni fericiți și independenți! Statul, școala, Biserica au nevoie de oameni nefericiți și dependenți ca să existe. Oamenii care gândesc singuri și care ies din turmă nu pot fi controlați, ori pentru atâția păstori trebuie carne de miel, iar la atâția stăpâni care ajung să guste puterea e nevoie de cât mai mulți oameni cu mentalitate de sclavi, altfel cum ar putea să-și etaleze puterea?! Cum ar putea afirma atâția ‘Ia uite cine sunt eu!’ dacă n-ar avea cine să-i admire, să-i preamărească și să-i lingușească aspirând ca, într-o bună zi, să se înfrupte la fel ca ei sau, încă și mai bine, să le ia locul și să-i vadă la mâna lor.

Mituri în relații: sufletele gemene

Printre programele care sunt implementate la nivelul speciei umane poate cel care stârnește cele mai multe suspine și aprinde cele mai înflăcărate fantezii este cel al sufletelor gemene. Teoria cu pricina pretinde că fiecare o are o jumătate perfectă de sex opus. Una singură. Aceasta ar fi sufletul nostru geamăn, după care tânjim uneori fără să-l întâlnim în această viață. Jumătatea noastră perfectă, conform teoriei sufletelor gemene, ar fi creată pentru noi de la începutul timpurilor și rămâne aceeași până la finalul veacurilor.

Fără intenția de a frânge inimi sau de a tăia aripi, chiar sub acuzația de răceală, cruzime ori sadism, e timpul să ne trezim la realitate din această proiecție. Iubirea neîmplinită se întemeiază adesea pe această perspectivă a cuplului condamnat la nefericire din cauze externe: de obicei, îndrăgostiții se întâlnesc în momente nepotrivite, când cel puțin unul este indisponibil, sau părinții ori societatea se opun. Iubirea imposibilă și nefericirea în dragoste se pare că sun o modă romantică (și aici vorbim chiar de curentul literar și artistic romantic) mereu la modă. La baza acestui curent ar sta un pasaj din Platon (în Banchetul), care povestește că, la început, oamenii erau ca niște sfere hermafrodite (adică și bărbat și femeie în același timp) ce deveniseră atât de puternice încât zeii au hotărât să le spargă în două pentru a nu se mai simți amenințați. De atunci, fiecare își caută jumătatea pentru a forma din nou sfera perfectă. 

E adevărat că sfera există, dar oamenii nu știu să o caute! Cu toții aspirăm spre ieșirea din dualitate și spre întoarcrea în UNU, în Spirit, care nu este nici bărbat, nici femeie, ci doar este. Jumătatea perfectă există! De întâlnit o întâlnim mereu: dacă ești într-o relație, partenerul tău este jumătatea perfectă, dacă ai ieșit dintr-o relație, fostul partener era jumătatea perfectă, iar viitorul partener va fi și el jumătatea perfectă. Perfectă pentru nivelul tău de evoluție din acel moment. 

Mituri în relații: "Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…"

Printre dependențele cele de toate zilele, dependența de iluzie este probabil la fel de frecventă ca și frica de singurătate, dacă nu reprezintă cumva chiar o supapă a sa. Iar când mintea împinge egoul să creadă că ceea ce-și imaginează este și adevărat, atunci orice sprjin din exterior este binevenit ca argument.

Basmele oferă un asemena prilej de iluzionare prin finalul lor fericit. Când vine vorba de iubire, toată lumea suspină și își dorește fuziunea din noaptea nunții care să dureze veșnic. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți... Se ignoră două semnificații-capcană codificate în happy end.

În primul rând e naiv să nu observăm că orice basm se termină în noaptea nunții. Nu ne spune nimeni ce s-a întâmplat după noaptea nunții și nici măcar în noaptea nunții. Oare ginerele o fi fost suficient de bărbat? Oare mireasa o fi fost frigidă? Dar a doua zi ce s-o fi întâmplat? Oare au existat nențelegeri legate de banii câștigați? Nu cumva s-or fi amestecat familiile celor doi în treburile cuplului? Și cât au trăit împreună? Au ajuns amândoi bătrâni? A rămas vreunul văduv și s-a recăsătorit?

Basmul ne lasă, de fapt, în punctul culminant al relației! Nunta este deznodămâtul călătoriei eroului, care primește recompensa pentru eforturile sale. Dar în momentul în care prințul primește mâna fetei de împărat și cei doi devin rege și regină începe o nouă călătorie: călătoria relației. Aventura în doi. Fiecare dintre cei doi s-au dovedit demni unul de celălalt: el prin curaj, înțelepciune și sociabilitate, ea prin răbdare, fidelitate și puritate. Basmul descrie calea maestrului, luarea în stăpânire a propiei persoane, maturizarea. Eroul este un individ care se dovedește apt pentru relație! Dar fiecare relație are legile ei, care integrează și depășesc tot ceea ce a învățat individul. Relația este pasul următor, călătoria în doi spre un nivel superior al sinelui.

Semnele începutului de sfârșit în cuplu

Da, iubitul meu! Da, iubita mea! Facem cum vrei tu! Acestea sunt propoziții care, spuse în mod repetat, ascund o frică și ne pun puterea personală în brațele partenerului. Inconștient, motivația poate fi teama de a nu fi respins sau părăsit. De asemenea, această nevoie de a face pe plac partenerului se manifestă de la început sau apare pe parcurs ca semn al unui comportament evitant, specific celor care preferă să fugă de confruntare sau de rezolvare, preferând să se retragă, să fugă, să se ascundă.

Una din cele mai mari lecții pe care oamenii le învață în relații este delimitarea spațiului personal. Stabilirea limitelor pentru sine și pentru ceilalți este un proces de negociere permanent. Cu prima limită pe care nu o impunem facem loc abuzului! Primul pas pe care partenerul îl face în teritoriul nostru și ne lasă indiferenți conduce la agresivitate sau umilință. Iar dacă iubești nu înseamnă că poți tolera orice comportament din partea partenerului! A fi iubit nu înseamnă a te lăsa umilit! Nu înseamnă să permiți orice așteptând ca celălalt să se prindă că îți face rău și să se schimbe, pentru că nu o va face. Nu se va opri. Cu cât nu vrei să superi ca să nu-l pierzi, cu atât începi să nu mai trăiești iubirea în care credeai că te afli, ci POVESTEA TA DESPRE IUBIRE! Iubirea e mai mult în capul tău! Iar majoritatea oamenilor se iluzionează că iubesc și că sunt iubiți! Lasă, așa e el/ea... Îl/O iubesc așa cum e... Poate se schimbă... DEPENDENȚA DE ILUZII ne face să nu vedem realitatea și să ne mințin singuri că lucrurile sunt în regulă când, de fapt, ceea ce considerăm normal, pentru că așa ne-am obișnuit, este aluat de suferință. 

Ei trăiesc O POVESTE DE IUBIRE pe care și-o spun singuri și de care încearcă să se convingă atât pe ei, cât și pe alții. Când nu taxezi comportamente abuzive și renunți la tine, ți-ai cedat puterea și ai rămas în cuplu să-ți iubești partenerul cu toată slăbiciunea ta.

Disperată sau disperat să intri într-o relație? Află ce șanse ai!

Conform legii atracției, Universul amplifică întotdeauna ceea ce emitem. Cu cât suntem mai nemulțumiți, cu atât atragem oameni și situații care ne fac să ne simțim din ce în ce mai nemulțumiți. Cu cât suntem recunoscători, cu atât avem mai multe motive să fim și ai recunoscători. Cu cât suntem mai frustrați, cu atât facem să ni se întâmple evenimente care ne frustrează și mai tare. De reținut exprimarea corectă: facem să ni se întâmple în loc de ni se întâmplă. Toate ne vin pentru că avem nevoie de ele și au un rost, ca să înțelegem și să trăim conștienți că sinele nostru cere să se manifeste aici și acum pe frecvența cea mai înaltă, în iubire, acceptare, iertare, recunoștință.

Una din cele mai mari frustrări în relații este tocmai frustrarea de a nu fi într-o relație. Sunt persoane care nici n-au încheiat socotelile cu fostul partener și deja merg la astrolog să întrebe când apare următoarea cucerire. În alte situații, trec ani de zile de secetă relațională în care nu se arată niciun pretendent, așa că moare speranța și se naște anxietatea.

Cei ce-și doresc să fie într-o relație și se gândesc intensiv la asta, mergând până la fixație sau obsesie, nu sunt într-o relație tocmai pentru că și-o doresc cu asemenea înflăcărare. Ei nu-și dau seama că se sabotează și își ard singuri șansele de a atrage un partener potrivit.

Vrei să fii eroul meu?

''- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripțoroaica de Scorpie.

Scorpia, cu o falcă în cer și cu alta în pământ și vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra și se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă și îi zbură un cap...'' (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, basm popular)

Basmele nu sunt doar pentru copii. Personajele din poveștile folclorice sunt arhetipuri,  deci prototipuri, mai pe înțeles roluri pe care le jucăm și le întâlnim în relații.

Scorpia, de pildă, este prototipul pentru femeia rea. În basme, Scorpia este o ființă supranaturală, un monstru feminin cu mai multe capete care scoate flăcări pe nări. Corespondentul masculin din basme este Zmeul, căruia i se spune cel rău, deși sună a pleonasm, întrucât Zmeu bun nu există, el întruchipând însăși forța răului. În limbajul curent, despre o femeie rea se vorbește ca despre Scorpia aia..., însă Zmeul exercită o fascinație care îi conferă putere de atracție, așa că termenul zmeu a intrat în vocabular ca o ispită interzisă, ceea ce nu e neapărat doar negativ... Pentru a descalifica un bărbat, i se spune Căpcăunul ăla... Căpcăunul are atributul de devorator, el fiind o amenințare la adresa copiilor pe care vrea să-i mănânce, un monstru cu formă de om a cărui diformitate îl face respingător și a cărui cruzime stârnește panică.

În relațiile personale, ca și în basme, răului i se opune o forță egală venită din tabăra binelui. Cineva trebuie să salveze un bărbat bun de o Scorpie și cineva trebuie să salveze de un Căpcăun o femeie aflată la ananghie. Astfel, multe femei și mulți bărbați au în sfârșit ocazia să devină cineva...

Iubirea în cuplu și dulcea otravă a vieții duble

Dualitatea este natura vieții. Forțele opuse aspiră permanent spre o reconciliere care să le scoată din separare și să le înalțe din nou în unitatea din care au coborât. Soarele se fugărește cu Luna în basme, Binele înfruntă răul de când lumea și pământul, masculinul este permanent atras de contopirea cu femininul pentru ca ambele energii să se reîntregească.

În relațiile interumane, dualitatea se manifestă deseori prin duplicitate. Individul ajunge să se dividă, să se scindeze, să trăiască două vieți paralele. Se întâmplă atunci când cineva implicat într-o relație intră în paralel într-o a doua relație. Din moment ce dualitatea aspiră spre unitate, duplicitatea pe termen lung obosește, frustrează, otrăvește, conduce la epuizare psihică și fizică. Scopul relației este resorbirea în întreg, 2 entități separate în planul fizic ce redevin 1. Când există 2 parteneri, care puțin probabil știu unul despre altul, se nasc rivalitatea și conflictul, adică lupta pentru supremație, deci pentru putere. Iar acolo unde jocul de putere intră pe ușă, iubirea iese pe geam. Iar minciuna și trădarea fac parte din mecanismele de putere prin minciună, control și manipulare. Când ascunzi ceva de partener, mai ales un flirt sau o a doua relație, tu știi ceva ce partenerul/soțul/soția nu știe, așadar deții puterea în cuplu. De multe ori această experiență este necesară tocmai pentru a înțelege că iubirea exclude rolurile de putere în cuplu.

Probabil cea mai importantă lecție de viață pentru orice om este să facă alegeri. În fiecare moment apar două posibilități, două opțuni, două drumuri. La răscruce, numai una dintre cele 2 variante ne face să mergem din nou pe o singură cale. Prin orice decizie, din 2 facem din nou 1. Tot ce nu alegi, te alege. Atunci când nu știi ce vrei pentru tine, creezi un gol pe care Universul îl umple imediat cu voința altcuiva. O să vrei ce vrea altcineva. Când nu te organizezi singur și nu știi ce să faci cu timpul tău, se găsește întotdeauna cineva să-ți planifice timpul și viața. 

A face alegeri unice ne dă forța de a merge pe drumul nostru și de a fi noi înșine, de a avea la noi întreaga putere personală. A alege ne permite să trăim la diateza activă. Eu aleg. Lipsa alegerii, persistența în indecizie și trăirea unor situații duble de viață ne trec la diateza pasivă. Eu sunt ales/aleasă. Posesorul este, în fapt, obiect posedat.

Unic înseamnă special, deci principal. A alege iubirea înseamnă a-ți da rolul principal în propria viață. Doi înseamnă secundar, deci al doilea. Al doilea atrage puterea în locul iubirii. Când oscilezi între doi parteneri, este clar că joci un rol secundar, atât în propria ta viață, cât și în viața celor doi. Ai, în schimb, două personaje principale care ți-au luat locul. Între ele, te împarți pe tine în două. Până și Dumnezeu a zis în Biblie Creşteţi şi vă înmulţiţi! (Facerea, 1, 28), nicidecum Creșteți și vă împărțiți!

Oriunde există al doilea în relația de iubire, sufletul se divide, se fragmentează în două jumătăți. Puterea înlocuiește iubirea. Cine trăiește relații paralele cu 2 parteneri, de fapt nu-și trăiește propria viață, ci trăiește viața celor 2, ajungând un trofeu pentru ambii, o manieră elegantă de a spune că este folosit în timp ce se iluzionează că îi iubește pe amândoi. Iubirea în cuplu presupune o alegere, adică o direcție unică, hotărâre și perseverență în acea alegere.

Iubirea este în primul rând o alegere! Alegerea de a te îndrăgosti în fiecare zi de același bărbat sau de aceeași femeie, de a fi numai cu el/ea și de a-i fi devotat/ă.

Sursa foto: https://breckenreid.com/double-life/

Moartea relației. Principalul motiv de divorț

Pe bună dreptate, se spune că natura unui om se revelează în două circumstanțe: când ajunge într-o poziție de putere și când iese dintr-o relație. În prima situație, beția puterii asupra altora îl face deseori să uite de unde a plecat. În a doua situație, despărțirea scoate la suprafață cele mai profunde trăsături de caracter. Gelozia, posesivitatea, lăcomia, răzbunarea, agresivitatea, minciuna, manipularea, șantajul pândesc din adâncuri și erup vulcanic. Toți copiii mamei-frică.

Despărțirea pune la încercare stăpânirea de sine, capacitatea de a lua decizii și de a fi consecvent, asumarea alegerilor, cinstea, corectitudinea, credința, încrederea în sine și în viitor. Proba supremă a despărțirii este ACCEPTAREA. Pentru cel ce ia decizia, acceptarea că nu se mai află la locul potrivit și s-a terminat misiunea lor împreună. Pentru cel ce este pus în fața faptului împlinit, acceptarea celui mai dezarmant adevăr: dacă celălalt spune că nu mai poate sau că nu mai vrea, e simplu. N-ai ce să mai faci! 

Marile daruri ale despărțirii sunt libertatea și independența. Bine, bine, și ce fac eu cu ele? se întreabă cel aflat în situația cu pricina. Ce face cineva cu atașamentele față de fricile sale? Ce faci când te-ai obișnuit cu răul? Adică ce faci cu dependența de suferință și nefericire? Și mai vin două întrebări fundamentale pentru cel/cea care care se opune despărțirii până la limita dezintegrării de sine.

1. Cine va mai fi de vină pentru viața mea de acum înainte?

2. Ce motiv o să am de acum înainte să mă mai plâng și să-mi mai plâng de milă? Cum o să mai fiu eu victimă sau erou?

Atașamentul, siguranța materială, dependența de suferință și nefericire, învinovățirea altuia, victimizarea și mila de sine sunt principalele beneficii la care nu vor să renunțe cei ce nu dau drumul partenerilor la finalul relației. Și mai este un beneficiu, poate cel mai odios: MILA. Cum să-l/să o las? Ce face el/ea fără mine? Cum o să se descurce? O să moară fără mine! Toată această enumerație conține atribute ale ORGOLIULUI. 

De multe ori despărțirea neacceptată prelungește agonia pe termen nelimitat, mai ales dacă se aruncă vina sau apare autoculpabilizarea. Dacă nu greșeam? Dacă puteam să fac mai mult? Dacă e totul din vina mea? Iar dacă celălalt este de vină și nu se trece peste, atunci relația între cei doi continuă de fapt, la nivel energetic. Partenerii sunt în continuare legați prin cel mai puternic string care ține doi oameni împreună: NEIERTAREA. Neiertarea unui fost partener sabotează orice relație ulterioară și trage înapoi orice cuplu nou întemeiat de cel ce nu îngroapă resentimentele.

O altă greșeală la despărțire, care de fapt nici nu este despărțire, este lipsa actului de limbaj declarativ. Ca să fie perfectată, o despărție corectă se face prin cuvinte! Că doar la început a fost cuvântul, așa că la final tot puterea lui instituie noua ordine a lucrurilor. Declarația consfințește o stare de lucruri prin corespondența directă dintre cuvinte și realitate, exact așa cum ofițerul de stare civilă pronunță: Vă declar căsătoriți! Finalul fără actul declarativ rămâne suspendat, anticipând episodul unui serial cu va urma... De atâtea ori unul dintre parteneri dispare fără urmă, fără preaviz și fără niciun cuvânt, iar cel/cea rămas/ă cu ochii în soare își trăiește mai departe în minte scenariul despre ceea ce ar fi putut să fie, pășind pe tărâmul anxietății.

Timpul întotdeauna se întoarce. Ceva lăsat netermint continuă să viețuiască și se manifestă atunci când găsește o supapă. Uneori, ceea ce a rămas neterminat cu cineva se continuă peste un timp cu altă persoană, pentru a consuma definitiv lecția neînsușită data trecută. Alteori apare în prim-plan exact persoana care a dispărut în ceață la un moment dat în trecut. După ani de zile, cei doi se reîntâlnesc pentru că intenția lor de a fi împreună din nou a fost atât de puternică încât și-au trăit viața creând contextul reîntâlnirii. Rostul este ca amândoi să-și răspundă la întrebarea Cum ar fi fost dacă? Cum ar fi fost dacă am fi fost împreună atunci sau cum ar fi fost dacă nu ne-am fi despărțit atunci? Ca la matematică: socoteala dăduse cu un rest care trebuia cheltuit. 

Adesea am mărturisit că mi-au luat 30 de ani să înțeleg ce-mi spunea mama de mic: dacă nu e la început, nu e pe urmă. Mult mai târziu am filtrat acest adevăr prin proverbul De unde nu e, nici Dumnezeu nu dă. Relațiile se cunosc din capul locului, iar direcțiile sunt evidente de la bun început. Lucrurile ori sunt, ori nu sunt. Orice relație se dezoltă din energia inițială a celor doi împreună, ca un copil ce se naște din cei doi părinți. Zestrea genetică a relației se conturează într-un timp care pare a respecta vibrația numărului 3 – unitatea Sfintei Treimi sau, în plan teresru, mama, tata și copilul. În 3 zile se pun bazele, în 3 săptămâni deja sunt evidente tiparele de comportament în cuplu, după 3-6 luni deja îndrăgostirea crește în iubire sau dă deja semne de involuție. Că noi ne mințim frumos și că nu ascultăm sufletul, ci mintea, e altceva. Dar întotdeauna știm de la început. Sufletul ne spune tot în 3 secunde. 

Există relații care se termină înainte de a începe, numai că oamenii nu acceptă asta nici după ce se termină propriu-zis. Și culmea e că tocmai asta era lecția pe care o preda sufletul permițând această experiență. Unii se chinuie până la sfârșitul vieții să întoarcă mortul de la groapă, hotărâți să meargă tot înainte. Că înainte era mai bine. Paradoxal, sunt oameni pentru care pare mai simplu să-și conducă volanul vieții uitându-se în oglinda retrovizoare.

Trecem peste cum se termină, când și dacă se temină sau nu se termină, mai rămâne să atingem cauza. Până la urmă, de ce se termină? Ce se întâmplă când doi oameni nu mai au nimic de împărtășit, nu se mai regăsesc unul lângă celălalt, nu mai cresc unul lângă celălalt, nu se mai înțeleg, nu mai suportă nici să împartă același spațiu? Răspunsul este cât se poate de evident: NIMIC. 

Tocmai acesta este răspunsul cel mai frecvent la întrebarea de ce se despart oamenii. DIN NIMIC. Cum bine a sintetizat o prietenă după primul său divorț. E adevărat, nu bea, nu mă bătea, nu mi-o trăgea... Nu se mai întâmpla nimic între noi. Doi străini în propria relație, ca un monstru cu două capete răpus de lanțul de la gât care-i leagă de cușcă.

Sensul vieții este curgerea, creșterea, expansiunea. Aceasta este direcția iubirii. Când sensul devine contrasens, nu mai rămâne nimic. Iar acest nimic, dacă este întreținut de cei doi, nu face decât să nimicească totul în jur. Nu mai bine vai de unul decât vai de doi? Altel, e vai de toți cei implicați în poveste.

Sursa foto: https://pro.psychcentral.com/exhausted-woman/2017/10/how-to-survive-a-divorce-with-a-narcissist/

Infidelitatea dezbrăcată. Misterele înșelatului

Fidelitatea reprezintă implicarea emoțională și fizică 100% într-o singură relație, ceea ce presupune loialitate, autocontrol și capacitate de a impune limite într-un spațiu de interacțiune socială în care permanent suntem expuși la stimuli și la alți potențiali parteneri de sex opus (sau, după caz, de același sex).

Frica de a fi înșelat este frica de a înșela. Adică cel ce se teme, se teme de el, de fapt, ca nu cumva, atunci când se ivește ispita și posibilitatea, să cedeze și să ia cu două mâini. Normal, frica de a fi înșelat este invers proporțională cu stima de sine! Ea reflectă câtă valoare îți dai tu ție. Aceeași frică se reflectă prin nivelul de control și prin spațiul personal pe care-l dai partenerului. Când ești posesiv și vrei să știi tot ce mișcă și tot ce face, de fapt tu ai nevoie să fii controlat. Ca în câteva consultații memorabile pe care le-am condus, în care bărbați în toată firea, posesivi până la obsesie cu soțiile, acuzau tot partenerele de infidelitățile lor: Dacă m-ar fi ținut din scurt și nu mi-ar fi dat atâta libertate, n-aș fi ajuns să am atâtea femei. În cuplu, îi dai partenerului atâta spațiu cât ai nevoie să primești!

Fidelitatea este o alegere. De multe ori înseamnă să ai oportunitatea (să ai cu cine, să ai cum, să ai unde), dar să nu cedezi. Dacă cedezi, înseamnă că înșelatul are un rol în viața ta, experiența trădării fiind un maestru pentru foarte multe cupluri. De multe ori, înșelatul nu e nevoie să conducă la despărțire, ci dimpotrivă, apare ca trezire într-un cuplu pe care chiar îl resuscitează. Înșelatul nu este nicidecum cel mai rău și insurmontabil eveniment care i se poate întâmpla unui cuplu. Sondajele arată peste tot că principala sursă de scandal între parteneri o reprezintă... banii, deci grijile materiale. Până una alta, trăim pe o planetă a materialului și a formelor, în care experimentăm concepte precum siguranță, stabilitate, confort.

Aluziile sexuale, sub forma jocurilor de seducție ce pot degenera în contact fizic reprezintă, oricât de nevinovate ar fi, o formă de trădare. Dacă există aluzia, există undeva în spate și intenția și posibilitatea ca, într-o zi, să se întâmple. Un partener care apelează la servicii de videochat, de exemplu, sau care poartă discuții sexualizate cu altcineva în mediul virtual, pe o rețea de socializare, nu înșală, ci trădează.

Înșelatul este asociat de obicei cu trădarea sexuală, în care interacțiunea unuia dintre parteneri cu o altă persoană s-a consumat fizic. Înșelatul este o formă de sabotare a cuplului din moment ce energia sexuală a celor doi parteneri imprimă cupului forța de materializare. Dacă există scurgeri de energie în exterior, cuplul începe să aibă diferite probleme. Trădarea și înșelatul prespun dirijarea energiei sexuale în afara cuplului. Cum energia sexuală este energia chakrei a 2-a, care este legată de abundență și prosperitate, orientarea spre alt partener reprezintă redirecționarea în exterior a resurselor, deci împrăștierea. În asemenea situații apar în cuplu sau în familie probleme de sănătate, dificultăți financiare, blocaje în contracte, timp insuficient.

Într-un cuplu, natura intimității dictează valoarea și puterea celor doi împreună. Prin contactul sexual, cei doi activează unul în celălalt chakrele inferioare, acolo unde este stocată însăși energia vitală. Să ne gândim că, mai jos de buric, în uter, se formează fătul, deci acolo apare viața, acela este centrul ei. La finalul exercițiilor de qi gong, întotdeauna practicanții pun mâinile împreunate pe abdomenul inferior, adunând energia în ceea ce chinezii numesc ‘tan tien-ul inferior’. 

Prin actul sexual cu un alt partener din afara cuplului are loc un transfer de energie, care întotdeauna conține informație. (Orice energie este purtătoare de informație!) Prin înșelat, partenerul infidel atrage în cuplu situații de viață care nu erau prezente anterior. Înșelatul fiind o încălcare a unui teritoriu străin, o evadare din teritoriul cuplului sau o deposedare a unui partener de un drept exclusiv care este oferit altcuiva, reprezintă un act de încălcare a liberului arbitru! Ca în Caragiale: trădare, trădare, dar să știm și noi. Înseamnă că nu-ți cunoști locul și iei ceva ce nu este al tău. Iar încălcarea liberului arbitru este cel mai mare păcat, deci produce rapid consecințe negative. 

În interiorul cuplului, transferul de energie duce la o egalizare a câmpurilor celor doi. Partenerii preiau unul de la celălalt abilitățile, darurile, talentele, iar problemele cu care fiecare vine în cuplu se armonizează. 

Când sexul are loc în afara cuplului asumat, deci în afara teritoriului personal, se activează predominant umbra celor doi parteneri, în niciun caz lumina. Înșelatul fiind o proiecție a umbrei, sexul fiind consumat pe ascuns (pe întuneric), nicidecum asumat la lumina zilei, face să se manifeste între cei doi problemele nerezolvate ale fiecăruia, deci inconștientul, părțile din noi pe care nu ni le putem controla. Astfel, partenerul care înșală aduce acasă, în cuplu, fricile, invidiile, nehotărârea, lăcomia, invidia, neiertarea și orice alte aspecte pe care infidelul/infidela ar fi putut să le preia de la amant/amantă, ajungând să le manifeste ori el/ea, ori partenerul înșelat. Nu vorbim aici despre cuplurile care s-au înșelat când s-au căsătorit și în care iubirea nu poate apărea decât în afara căsniciei...

Prin sexul oral se realizează cel mai rapid transfer de energie și informație, întrucât se unește energia sexuală, cea mai mare putere din Univers, aflată la nivel de chakră 2, cu chakra gâtului, chakra 5, acolo unde se află centrul de emisie, exprimarea, comunicarea și asimilarea. Prin practicarea sexului oral, pe lângă faptul că energia sexuală se expandează, partenerii ajung cu viteză să-și citească gândurile și să comunice dincolo de cuvinte, fiindu-le foarte greu să ascundă lucruri sau să aibă secrete, întrucât ele ies la iveală mai devreme sau mai târziu. Da, e adevărat, sexul oral stimuleză nu doar excitația, ci și procesul de ieșire la suprafață a adevărului.

În filmul Moonstruck (1987), pentru care artista Cher a luat premiul Oscar, se dezbate asiduu problema infidelității. Întrebarea ‘De ce înșală bărbații?’ își găsește un răspuns plauzibil: pentru că le e frică de moarte. Nu că femeile ar înșela din alt motiv… Orgasmul este denumit mica moarte, iar ca să facem o paralelă, în astrologie sexul și moartea se află în același teritoriu din astrogramă (zodia Scorpionului și casa a 8-a). Frica de moarte este frica supremă de a pierde controlul. Moartea este singura forță care nu poate fi stăpânită de către un muritor, în fața căreia ne abandonăm definitiv controlul. Pentru că nu știm ce se află dincolo, frica de moarte, însoțită de frica de a nu pierde controlul, vine la pachet cu una din cele mai mari frici umane: frica de necunoscut. În cuplu, sexul, mai precis punctul său culminant, orgasmul, reprezintă uniunea sacră a celor doi iubiți, pogorârea iubirii divine pe Pământ. În relațiile paralele, sexul și orgasmul îi pun pe infideli în energie de putere: iluzia  puterii, iluzia că dețin controlul asupra forțelor și a fricilor de necontrolat. Iată că am întocmit și o listă a semnalmentelor ce indică predispoziția spre infidelitate: persoane care au dificulăți în acceptarea realității, care se luptă să schimbe ce nu pot schimba, înverșunate să controleze cursul vieții proprii și mai ales cursul vieții altora, cu stimă de sine pe care doresc să și-o confirme din exterior, cu frică de necunoscut, care se tem să-și asume anumite responsabilități.

Cum nimic nu este întâmplător și toate au un rost pe lume, din practica terapeutică am identificat și cele mai importante funcții ale înșelatului.  

1.         Funcția de supraviețuire

Confesiunea ‘Dacă nu mă duceam cu alt bărbat, muream!’ este cât se poate de reală. Când tensiunea într-o relație complicată este vecină cu atacurile de panică, organismul clachează. Corpul preia toate stările emoționale și le convertește în hormoni, mai ales cortizol și adrenalină, care împing stresul spre pierderea minților. Sexul în afara cuplului apare ca o descărcare necesară în procesul de revitalizare și reechilibrare fizică. De regulă, funcția aceasta de supraviețuire apare în episoadele punctuale, în care se consumă un act o dată sau de câteva ori cu alt partener/altă parteneră, fără să se intre într-o relație paralelă.

2.         Funcța terapeutică

Dacă vulnerabilitatea unui partener se prelungește, iar celălalt nu reacționează la timp, se creează o breșă ce permite unei terțe persoane să se strecoare în cuplu. Ca în poanta ‘Aș intra într-o relație, dar nu știu într-a cui.’ Nevoia de echlibrare psihică și emoțională prin atenție, înțelegere și apropiere fizică atrag altă persoană care să umple golurile din viața personală. Mai ales în cuplurile care nu pot sau nu vor să divorțeze, condiționate de încrengături materiale și de familie aproape imposibil de dezlegat, relația paralelă apare ca un dar al sufletului. În aceste circumstanțe partenerii pot să aibă o relație paralelă de ani de zile, iar ei să își ia nu doar puterea de a face față provocărilor zilnice, ci și retrezirea iubirii în fiecare dintre ei. Aceste relații devin la rândul lor sursă de stres și dezechilibru emoțional în situația în care, după ce trece faza de îndrăgostire, unul dintre partneri își dorește din partea celuilalt exclusivitatea și oficializarea relației. Dacă celălalt nu vrea să divorțeze sau promite mult și bine o decizie pe care nu o implementează, s-a rezolvat, nu se poate! Când apare diferența de aspirații între cei doi, rămâne doar jocul de putere, iar iubirea înseamnă că s-a consumat doar ca primă fază, îndrăgostire, chiar dacă în cazul lor a durat și ani. Suferința se adâncește, cel ce se dăruiește total se simte abandonat și trădat nu doar de soț/soție, ci și de amant/amantă. Cel/Cea care a intrat în povestea paralelă pentru că se simțea singur/ă în doi în relație sau căsnicie experimentează acum... singurătatea în 3: și cu soțul/soția și cu amantul/amanta. 

3.         Funcția de trezire spirituală

Suferința în cuplu dublată de suferința în 3 este de multe ori cea care ia omul de mână și-l duce la terapeut sau la consilier. Este punctul în care persoana nu se mai poate ajuta singură, plutește prin viață, nici nu trăiește, nici nu moare. Fundul durerii este cel ce dă puterea de ridicare. Suferința în dragoste asociată cu trădarea și înșelatul îi face pe oameni să înțeleagă că numai de ei depinde să iasă din abisul în care s-au scufundat și să facă alegeri conștiente! În bezna minții, când a dispărut orice sens, mulți au nevoie să audă o voce din exterior, care să se conecteze la vocea inerioară, pentru că ei nu mai aud nimic din ce li se spune și nu-și mai ascultă de mult sufletul. Au nevoie ca cineva să-i trezească din iluzie și să le spună: ‘Gata! S-a terminat. Ieși de acolo! Ridică-te!’. La capătul trădării și autoamăgirii începe viața trăită conștient, în care realitatea începe să fie acceptată drept ceea ce este, nu drept ceea ce ar vrea omul să fie. Începe aventura autocunoașterii, începe călătoria interioară, întâlnirea cu sufletul, cu puterea personală, cu divinitatea din interior și de pretutindeni.

4.         Funcția decizională

A 3-a persoană este de mare ajutor uneori atunci când nu știi ce vrei. În momentele de cumpănă a relației, infidelitatea poate face ordine în dorințe. De multe ori, după o escapadă, multe persoane învață să aprecieze ce au acasă și se întorc cu totul de unde au plecat. Dimpotrivă, în alte situații infidelitatea oferă percepția unor posibilități pe care persoana simte că nu le poate atinge cu partenerul oficial, astfel încât hotărăște să rupă definitiv relația pentru a-și da voie să se exprime la un nivel superior. Acesta este cazul relațiilor-punte, în care al 3-lea/a 3-a apare doar ca să te scoată din căsnicie, nu și să rămână. Din nou aici apare suferința în momentul în care cel ce-și dorește să rămână cu amantul/amanta încearcă să transforme ceva temporar în ceva definitiv.

5.         Funcția compensatorie

Oamenii se motivează prin diverse mecanisme psihice pentru a-și putea continua angajamentele. De pildă, există categoria de oameni care se motivează prin vinovăție. Când nu mai vor și nu mai pot să continue într-o căsnicie sau într-o familie, în ei se activează prejudecățile sociale și religioase: căsătoria e pe viață, suferă copiii, apar fricile materiale etc. Atunci, reglajul se face prin legea compensației. Persoana care înșală se simte vinovată și se întoarce de fiecare dată acasă pentru a fi un soț/o soție și un tată/o mamă mai bun/ă. Aceasta este versiunea iubirii lumești, terestre, pe care o împărtășesc majoritatea cuplurilor. Iubirea divină este relația în care fidelitatea partenerilor este sacră, pentru că ei nici nu au nevoie să caute nimic în exterior la alt partener din moment ce sunt împliniți pe de-antregul în doi. În versiunea de iubire căzută, lumească, plină de compromisuri a majorității cuplurilor, infidelitatea este protejată în anturaj sau chiar încurajată, aproape ca o convenție socială. Cunosc un caz în care mama și-a îndemnat fiica de când s-a măritat să fie deșteaptă și să-și înșele soțul, astfel încât el să o dorească și mai mult, iar ea să aibă forță de a ține casa. Ignorăm cazurile în care poftele trupești devin desfrânare, adică viciu, pentru că intrăm în cazurile patologice.

6.         Funcția de vindecare a prejudecăților

Pentru unele femei măritate, toate femeile care își înșală soțul sunt curve, până când li se întâmplă și lor... Persoanele care judecă ceea ce trăiesc alții, condamnă, osândesc, aruncă cu pietre și, mai ales, jură că niciodată nu vor face ceea ce fac alții își atrag experiențe care să le ajute să evolueze. Cu cât cineva judecă infidelitatea altcuiva, dacă are ca program de viață lecția judecăților, cu atât mai repede atrage o persoană din afara cuplului de care să se îndrăgostească. În aceste situații, poveștile se consumă pentru ca cel ce trădează să înțeleagă iubirea la un nivel mai înalt, ca non-judecată. Pentru că tot ce judeci, respingi, iar legea atracției spune clar să tot ce respingi, atragi. 

7.         Funcția de cunoaștere

Până și copiii știu că scopul vieții este să trăim. Creștem, acumulăm experiențe, înțelegem mai mult, ne rafinăm, învățăm să aducem pe Pământ energia iubirii într-o formă tot mai pură, deci să manifestăm divinul în viața zilnică. Iubirea și cunoașterea sunt esența vieții și a lui Dumnezeu, iar cele două se află în simbioză. Pe măsură ce iubim, ne mărim cunoașterea, iar pe măsură ce accesăm mai multă cunoaștere, experimentăm iubirea. Mai ales în multe cupluri tinere care nu sunt predestinate să rămână împreună toată viața, dar care se căsătoresc de la prima lor iubire pentru a învăța și a evolua, intervine inevitabil după un număr de ani o limită dincolo de care nu se mai poate trece. Și, totuși, fiecare simte că viața și iubirea sunt mai mult decât au reușit ei să descopere doar unul prin celălalt. Așa că cel puțin unul face un salt în afara cuplului, se îndrăgostește și descoperă părți din el/ea despre care nu știa nimic înainte. Trădarea și înșelatul pot fi parte a drumului către sine, ca proces de autocunoaștere. De foarte multe ori, femeile care înșală își redescoperă feminitatea, iar bărbații care înșală își redescoperă masculinitatea. În numeroase cazuri, infidelitatea unuia aduce forță proaspătă în cuplul ce renaște. În alte cazuri, se termină totul între cei doi. Dar iubirea, fie și măcar în stadiul incipient de îndrăgostire, fără o relație de durată atașată, întotdeauna îți dă aripi să vrei mai mult și să îți dorești mai mult, să-ți depășești limitele, să devii mai mult decât credeai vreodată că poți fi.

Fidelitatea rămâne sigiliul sacru ce validează că Regele și-a întâlnit Regina, iar iubirea divină se trăiește în planul fizic. Și vor fi amândoi un trup. (Marcu 10, 8) Infidelitatea este tot o aspirație spre sacru, spre Dumnezeu. O nevoie pentru infidel/infidelă de a accepta că nu poate atinge în această viață iubirea divină în cuplul în care deja este sau o nevoie de a căuta în exterior tocmai pentru a recunoaște și a deschide ochii că sacrul era deja acolo, în cuplu. Pentru cei ce trădează și înșală, experiența apare ca o lecție de a lua decizii și de a acționa conștient, de a primi claritate, de a ieși din iluzia autoamăgirilor, de a fi convinși că nu se înșală când fac alegeri, de a cunoaște, de a recunoaște și de a redeveni, în final, fideli lor înșiși. 

Sursa foto: https://greatist.com/live/ready-for-threesomes

Ce să faci ca să ucizi IUBIREA fără niciun efort

Doi tineri aflați la începutul relației au ieșit într-o seară în club. Se mutaseră împreună și ea se obișuise deja să-i treacă cu vederea ieșirile verbale sub influența aburilor alcoolului. Iar el nici nu bea des. Se îmbăta de maxim 4-5 ori pe săptămână. Ea, nevindecată de relația anterioară, își găsise marele salvator, căruia îi tolera acest viciu, îmbătată de iluzia marii iubiri care, în sfârșit, îi înecase toată nefericirea. El, de altfel trântor de meserie, dar fără acte, am înțeles cu toții în ce își găsea salvarea de toate frustrările, nu cumva să se confrunte cu ele. Ardem detaliile vizitei în club și ne întoarcem acasă, direct în punctul culminant, unde tânăra a încasat de la iubitul ei o bătaie soră cu moartea, binemeritată din punctul lui de vedere. Cât de beat era el, pe banii ei, desigur, dar tot a observat că un bărbat a privit-o intens. Ca suvenir, ea se pare că va păstra pentru tot restul vieții sale, lângă buze, un semn care, privit de aproape, ironia sorții, seamănă cu miniatura unui... preș.

Trecând cu vederea incidentul, după luni de zile în care își adăpostea iubitul în casa ei, ea încă spera în îndreptarea lui. Printre agresiunile verbale, asortate ocazional cu câte o palmă, îndrăgostita devenea tot mai îndârjită în a-l aduce pe calea cea dreaptă și a-l schimba. Până în ziua miraculoasă în care el s-a mutat la alta, lăsând-o cu buza umflată nu doar la propriu, ci și la figurat.

Înainte de a se repezi cineva să judece, stop! Din exterior este foarte ușor să dăm cu piatra într-o relație nepotrivită și să condamnăm. Din interior, personajul principal feminin a avut de învățat o lecție pe care fiecare dintre noi a trăit-o sau o va trăi. Scenariul poate fi diferit, dar mesajul este același.

IUBIREA ÎNSEAMNĂ RESPECT! Înseamnă SĂ TE RESPECȚI PE TINE! Adică să te iubești! Și să accepți că, dacă partenerul NU TE RESPECTĂ, de fapt NU TE IUBEȘTE.

Și din nou ajugem la concluzia că NU EXISTĂ IUBIRE FĂRĂ IUBIRE DE SINE.

Cu primul abuz pe care îl treci cu vederea, faci loc celui de-a doilea. Iubirea este un spațiu de toleranță și acceptare, dar are nevoie de limite pentru a se manifesta. Dacă nu impui limite, partenerul consideră că excesul nesancționat este normal. Aici intervine, în primul rând, forța comunicării în cuplu. Partenerul trebuie să știe ce te deranjează, ce anume nu îți este confortabil. Un partener căruia îi faci pe plac și căruia îi permiți să te abuzeze, emoțional, psihic sau fizic, este un partener căruia îi dai puterea ta. Cedezi în favoarea lui, deci tu l-ai pus deasupra ta, creând o relație de putere în locul relației de iubire.

În iubire, partenerii sunt egali, se află pe același nivel. În momentul în care relația devine ierarhică, de dominare, partenerul căruia i se permite să domine își pierde respectul față de partenerul care se lasă dominat. Fiecare dintre noi aspiră spre întregul de sex opus care să-l ajute să se manifeste la cel mai înalt nivel al său. Dacă partenerul îți dă voie să scoți ce ai mai rău din tine fără să-ți impună limite, el nu te ajută deloc să-ți modelezi energia în forma cea mai bună. A-l lăsa pe partener să facă ce vrea fără a-i comunica ce anume te face pe tine mic/ă lângă el sau ce anume îl face pe el mic/o face pe ea mică sau îl/o discreditează nu este semn de iubire, ci de slăbiciune.

Noi căutăm în relație un egal, nicidecum un partener slab, pentru că și noi ne vom simți la fel. Dacă partenerul sau partenera îți tolerează slăbiciunile sau se umilește, înseamnă că îți este inferior/inferioară. Și cum putem să trăim cu cineva inferior lângă noi? Înseamnă că și noi suntem inferiori dacă stăm în relație cu cineva inferior. Cel ce umilește ajunge să-l pedepsească pe cel ce se lasă umilit doar-doar și-o reveni și își va folosi puterea.

Când te faci preș, partenerul își pierde respectul față de tine. Ca să ne simțim împliniți, avem nevoie de cineva pe care să îl putem respecta. Nu ne dorim niciodată pe cineva care este sub noi. Acela este punctul în care începe căutarea în altă parte. 

Iar cel ce a permis monstrului din celălalt să umble liber fără să-i pună lesă, pe lângă umilință, își crează și experiența de a fi trădat și, eventual, părăsit. Pentru că devine singur/singură victima acestui monstru pe care l-a eliberat fără să să-i spună nu, fără să-l îmblânzească și fără să-l stăpânească.

Cu fiecare compromis pe care-l facem față de cineva fără să comunicăm și să luăm atitudine, ne pierdem respectul celuilalt. Nu ne iubim nici pe noi, nici pe partener (poate fi și părinte, copil, frate, prieten, coleg) și cu siguranță nu-i dăm voie nici lui/ei să ne iubească. Când îți dai voie să nu fii respectat, pe tine nu te respecți. Te-ai pierdut pe tine și l-ai pierdut și pe celălalt. Ai omorât iubirea.

Sursa foto. http://sampath.skyrock.com/3242223499-MY-LOVE-KILL-ME.html