Moartea relației. Principalul motiv de divorț

Pe bună dreptate, se spune că natura unui om se revelează în două circumstanțe: când ajunge într-o poziție de putere și când iese dintr-o relație. În prima situație, beția puterii asupra altora îl face deseori să uite de unde a plecat. În a doua situație, despărțirea scoate la suprafață cele mai profunde trăsături de caracter. Gelozia, posesivitatea, lăcomia, răzbunarea, agresivitatea, minciuna, manipularea, șantajul pândesc din adâncuri și erup vulcanic. Toți copiii mamei-frică.

Despărțirea pune la încercare stăpânirea de sine, capacitatea de a lua decizii și de a fi consecvent, asumarea alegerilor, cinstea, corectitudinea, credința, încrederea în sine și în viitor. Proba supremă a despărțirii este ACCEPTAREA. Pentru cel ce ia decizia, acceptarea că nu se mai află la locul potrivit și s-a terminat misiunea lor împreună. Pentru cel ce este pus în fața faptului împlinit, acceptarea celui mai dezarmant adevăr: dacă celălalt spune că nu mai poate sau că nu mai vrea, e simplu. N-ai ce să mai faci! 

Marile daruri ale despărțirii sunt libertatea și independența. Bine, bine, și ce fac eu cu ele? se întreabă cel aflat în situația cu pricina. Ce face cineva cu atașamentele față de fricile sale? Ce faci când te-ai obișnuit cu răul? Adică ce faci cu dependența de suferință și nefericire? Și mai vin două întrebări fundamentale pentru cel/cea care care se opune despărțirii până la limita dezintegrării de sine.

1. Cine va mai fi de vină pentru viața mea de acum înainte?

2. Ce motiv o să am de acum înainte să mă mai plâng și să-mi mai plâng de milă? Cum o să mai fiu eu victimă sau erou?

Atașamentul, siguranța materială, dependența de suferință și nefericire, învinovățirea altuia, victimizarea și mila de sine sunt principalele beneficii la care nu vor să renunțe cei ce nu dau drumul partenerilor la finalul relației. Și mai este un beneficiu, poate cel mai odios: MILA. Cum să-l/să o las? Ce face el/ea fără mine? Cum o să se descurce? O să moară fără mine! Toată această enumerație conține atribute ale ORGOLIULUI. 

De multe ori despărțirea neacceptată prelungește agonia pe termen nelimitat, mai ales dacă se aruncă vina sau apare autoculpabilizarea. Dacă nu greșeam? Dacă puteam să fac mai mult? Dacă e totul din vina mea? Iar dacă celălalt este de vină și nu se trece peste, atunci relația între cei doi continuă de fapt, la nivel energetic. Partenerii sunt în continuare legați prin cel mai puternic string care ține doi oameni împreună: NEIERTAREA. Neiertarea unui fost partener sabotează orice relație ulterioară și trage înapoi orice cuplu nou întemeiat de cel ce nu îngroapă resentimentele.

O altă greșeală la despărțire, care de fapt nici nu este despărțire, este lipsa actului de limbaj declarativ. Ca să fie perfectată, o despărție corectă se face prin cuvinte! Că doar la început a fost cuvântul, așa că la final tot puterea lui instituie noua ordine a lucrurilor. Declarația consfințește o stare de lucruri prin corespondența directă dintre cuvinte și realitate, exact așa cum ofițerul de stare civilă pronunță: Vă declar căsătoriți! Finalul fără actul declarativ rămâne suspendat, anticipând episodul unui serial cu va urma... De atâtea ori unul dintre parteneri dispare fără urmă, fără preaviz și fără niciun cuvânt, iar cel/cea rămas/ă cu ochii în soare își trăiește mai departe în minte scenariul despre ceea ce ar fi putut să fie, pășind pe tărâmul anxietății.

Timpul întotdeauna se întoarce. Ceva lăsat netermint continuă să viețuiască și se manifestă atunci când găsește o supapă. Uneori, ceea ce a rămas neterminat cu cineva se continuă peste un timp cu altă persoană, pentru a consuma definitiv lecția neînsușită data trecută. Alteori apare în prim-plan exact persoana care a dispărut în ceață la un moment dat în trecut. După ani de zile, cei doi se reîntâlnesc pentru că intenția lor de a fi împreună din nou a fost atât de puternică încât și-au trăit viața creând contextul reîntâlnirii. Rostul este ca amândoi să-și răspundă la întrebarea Cum ar fi fost dacă? Cum ar fi fost dacă am fi fost împreună atunci sau cum ar fi fost dacă nu ne-am fi despărțit atunci? Ca la matematică: socoteala dăduse cu un rest care trebuia cheltuit. 

Adesea am mărturisit că mi-au luat 30 de ani să înțeleg ce-mi spunea mama de mic: dacă nu e la început, nu e pe urmă. Mult mai târziu am filtrat acest adevăr prin proverbul De unde nu e, nici Dumnezeu nu dă. Relațiile se cunosc din capul locului, iar direcțiile sunt evidente de la bun început. Lucrurile ori sunt, ori nu sunt. Orice relație se dezoltă din energia inițială a celor doi împreună, ca un copil ce se naște din cei doi părinți. Zestrea genetică a relației se conturează într-un timp care pare a respecta vibrația numărului 3 – unitatea Sfintei Treimi sau, în plan teresru, mama, tata și copilul. În 3 zile se pun bazele, în 3 săptămâni deja sunt evidente tiparele de comportament în cuplu, după 3-6 luni deja îndrăgostirea crește în iubire sau dă deja semne de involuție. Că noi ne mințim frumos și că nu ascultăm sufletul, ci mintea, e altceva. Dar întotdeauna știm de la început. Sufletul ne spune tot în 3 secunde. 

Există relații care se termină înainte de a începe, numai că oamenii nu acceptă asta nici după ce se termină propriu-zis. Și culmea e că tocmai asta era lecția pe care o preda sufletul permițând această experiență. Unii se chinuie până la sfârșitul vieții să întoarcă mortul de la groapă, hotărâți să meargă tot înainte. Că înainte era mai bine. Paradoxal, sunt oameni pentru care pare mai simplu să-și conducă volanul vieții uitându-se în oglinda retrovizoare.

Trecem peste cum se termină, când și dacă se temină sau nu se termină, mai rămâne să atingem cauza. Până la urmă, de ce se termină? Ce se întâmplă când doi oameni nu mai au nimic de împărtășit, nu se mai regăsesc unul lângă celălalt, nu mai cresc unul lângă celălalt, nu se mai înțeleg, nu mai suportă nici să împartă același spațiu? Răspunsul este cât se poate de evident: NIMIC. 

Tocmai acesta este răspunsul cel mai frecvent la întrebarea de ce se despart oamenii. DIN NIMIC. Cum bine a sintetizat o prietenă după primul său divorț. E adevărat, nu bea, nu mă bătea, nu mi-o trăgea... Nu se mai întâmpla nimic între noi. Doi străini în propria relație, ca un monstru cu două capete răpus de lanțul de la gât care-i leagă de cușcă.

Sensul vieții este curgerea, creșterea, expansiunea. Aceasta este direcția iubirii. Când sensul devine contrasens, nu mai rămâne nimic. Iar acest nimic, dacă este întreținut de cei doi, nu face decât să nimicească totul în jur. Nu mai bine vai de unul decât vai de doi? Altel, e vai de toți cei implicați în poveste.

Sursa foto: https://pro.psychcentral.com/exhausted-woman/2017/10/how-to-survive-a-divorce-with-a-narcissist/